Sfărâmări II

 Cum am fi dacă și la exterior s-ar putea observa mișcările ciclonului de gânduri, de frământări? Cum ne-am fi noi, nouă, dacă am accesa mereu fluiditatea și dinamica propriei existențe și sentimentul de nemaipomenită bucurie al existenței conștiinței? Cum ar arăta, în oglindă de exemplu, furtuna dezlănțuită a fiecăruia dintre testele noastre, grijile noastre, eșecurile noastre, coșmarurile noastre? 

De ce noi, în miez, în cea mai frumoasă dintre trăiri, rămânem absolut încremeniți? Depinde de noi dacă luăm acest lucru ca pe o constatare sau ca pe un simplu exercițiu de făcut. De învățat. Ce beneficii am avea dacă ne impunem să avem cât mai des conștiința ca pe o stare, prin care putem fi poartă de intrare în mai adâncul nostru. 

Ce tip de mișcare poate deveni modalitatea de a ajunge în centrul ființei noastre pentru a ne descoperi adevărurile proprii, pentru înțelegerea că ne căutăm pe noi și iată este posibil ne-am găsit. Este posibil, zic. E foarte  posibil să ne spargem singuri carapacea. 

Mai apoi? Să facem ce ? Păi să  facem primii noștri pași. Să învățăm mișcarea și înaintarea. Primii noștri pași. Aceia ce ne fac învingători întru umanitate. Și pe parcurs, în timp ce capul ne clocește gândurile, adevărata  istorie a umanului din noi n-ar trebui să rămână total interioară. 

Până la urmă e atât de simplu: dacă nu te mulțumești numai cu răspunsuri atunci îți vei pune mai multe întrebări decât cele la care le ști răspunsul. Îți vei pune întrebări? Întrebări care să te jeneze? Ele, sunt cu adevărat elementul de mișcare în noi înșine. Ele asigură dinamica. Întrebările bine alese, te feresc de drumuri identice. Interogațiile continue te scot din cercurile închise ale vieții, ele îți parează  intersecțiile  blocate. O întrebare pusă la timp e e cea care ne sparge simetriile, repetitivul...Căutarea înseamnă  să nu oprești până nu ai ajuns la punct de topire. Atunci când mă văd nici mai mult nici mai puțin decât ca un punct de contact al dragostei divine, aici pe pământ.

școala vieții

Un text al Mariei Grancea (din Facebook) despre străbunica ei

- De ce ne naștem, Mamă Tână?
-Ca să învățăm, draga Mumii.
-Să învățăm? Ce? Ca la școală?
-Într-un fel și ca la școală, școala vieții.
-Ce învățăm?
-Ne naștem ca să învățăm tri lucruri: să fim, să spunem, să făptuim.
-Păi dacă ne naștem atunci oricum suntem, vorbim și facem! Asta trebuie învățat?
-Ceriul ne-o dat tri lucruri : viața, cuvântul și putința. Trebuie să învățăm ce să facem cu ele.Trebuie să învățăm să fim, mulți vin pe lume, da's ca văzduhu' nu să văd, nu-s unde trâbuiesc, nu-s când îs de lipsă ori pentru ce trâbuiesc să hie. Să dau după cum bate vântul, noi cau' să învățăm să fim asemeni brazilor: statornici și de nădejde.
Apoi cau' să învățăm să spunem, ca să nu him ca ăi mulți care vorbesc multe și nu spun nimic. Cuvântul zidește.
Și-i musai să învățăm să făptuim, să facem... fapte. Să făptuim frumos, asta-i putința. Mulți fac, da' fac numa' ca să se afle-n lucru, nu făptuiesc nimic, nu lasă nimic frumos în urmă. Ori lasă urâtul. Trec prin viață degeaba. Noi cau' să făptuim înțelept și să lăsăm o urmă frumoasă. De aia ne naștem, draga Mumii.
-Și faptele rele?
-Alea nu-s fapte, îs făcături. Dacă știi ce să faci cu darurile ceriului, dacă ai învățat să fii, să spui și să făptuiești nu poți face rele, ca și la școală: dacă ai cetit bine lecția nu poți lua notă mică.
-Și la școala asta... a vieții se dau note?
Mama Tână mi-a zâmbit cald:
-Să dau, draga Mumii, să dau, da' nu le știm. Să dau pentru feliul de urmă pe care l-am lăsat în lumea asta, da' se dau numa' după ce ne ducem pe ceea lume, le-om ști în ceea viață.
.............

De acum sunt deja toamnă

La mine azi nu e cea mai bună dintre lumi
îmi țipă un pescăruș stingher,
șerpii deja hibernează
și norii mi-au acoperit toate curcubeiele.

De acum sunt deja toamnă
aripile mi-au îngălbenit 
stau cât-pe-aci să cadă.
pe undeva, sub scoarța asta bătrână
știu că  mugurii îmi cresc,
pe ascuns.


Se aud sunete din mine 
ce vin din locuri de unde arareori pătrunde  lumina
și mă gândesc
că da, nu e o soluție ușoară,
ca abia acum să-mi mai crească

încă o noua sămânța
a sufletului de aur.

Ea, nu are nevoie de improvizații
așteaptă, 
nu doare, 
așteaptă, 
înfruntă,
mă decorează cu o viață 
mai interesată decât realitățile  din jur, 
scurse, fade, uscate, epice, 
fără prea multe variante. 

Când investesc în oameni,
sufletul meu de aur
înțelege că lângă lumină
el, doar reflectă.



.

Ikebana - îndemnuri

Ikebana nu este doar o tehnică de aranjament floral dezvoltată de aproape 500 de ani. Este în primul rând un antrenament riguros în care vezi
reflectată  mintea creatorului sub forma simbolurilor ce pun accent pe culoare,  material vegetal,  care acordă atenție  armoniei, compoziției uneori minimalismului și asimetriei. Dar atenție, nu este un decor făcut pentru a arăta bine ambianța în care te miști! Poți ”fabrica” oricând și un astfel de aranjament dar atunci nu are nici o legătură cu arta ikebanei. Căci retrospectiva propriului sine sau  explorarea artistică în căutare de noi drumuri nu e un ”ornament” de pe margine. 

O ”ikebană” o iei din inima ta și o așezi în inima casei. 
 
 Munca de a ”construi o ikebană” trebuie  continuată cu munca de ”a privi o ikebană” și cu munca de a privi în tăcere alături de cineva”.

”Pe măsură ce omul își mărește viziunea și observă cu mare atenție lucrurile el va descoperi că orice realitate este o condiție esențială  pentru alte realității.”

Când am început să mă gândesc să  ofer câteva idei despre Ikebana, au sărit în sus tot felul de critici. Ei da, arta asta poate fi reunita în mii de școli speciale, unele pentru snobi și altele pentru snobii snobilor. Sau poate fi exploatată prin propria noastră  tehnică  dacă avem curajul la o investigare  artistică a propriului eu și la clarificarea minți proprii.

Dacă vrei, schimbă și tu firul poveștii!

Ikebana  te surprinde cât ești de viu. Îmi poate spune cineva, mai bine decât mine pentru mine cum să fac asta? Și cum, fără nici o frică să-mi încep irigarea  deșertului interior? La început, cu câte o picătură de rouă pe pământul însetat al inimii.

Numai înțelegând starea regnului vegetal, vom avea perspectiva creșterii. Și principiul creșterii însemnă spiritualitate. Iată de ce a ”născoci ” o ikebană, e o altă legătură între tine și ceilalți! Vei privi cu alt interes misterul și cum că toate lucrurile sunt vii. 

E ca și cum ți-ai imagina că florile sunt sufletul și ele te angajează să îți exprimi sentimentele! 

E ca și cum  ai ajuns la tine  din întâmplare și te vezi în oglindă. 

E ca și când descoperi, cu uimire, că tu ești ”marele trofeu„  și nici n-ai știut că reprezinți un sufletul de aur și acest lucru  merită un loc și un public special.

Ikebana poate deveni, inițierea mai creativului din tine, mai necesarului; tihna ta plină de clipe de liniște. Doar atunci ceea ce faci, e o compoziție care se naște voluntar și-n care nu mai vezi elementele componente ca părți distincte, căci dai naștere unui ”altceva”. 

Ikebana, este un limbaj de comunicare. 

Ikebana, poate fi un decor oarecare aruncat prin casă ca un zarzavat într-o mare de alte plante.

Îți plac aventurile?
 
Nu e numai pentru iubitorii de flori! E pentru iubitorii de suflete. E adevărat că nu are a face cu florile uitate într-o vază cu apă verzuie. După ce ai înțeles-o, nu  te mai poți gândi doar să-ți cumperi flori rezistente, ca Doamne ferește să nu îți ocupe timp cu udatul! Nu mai înseamnă florile alandala ce ocupă balcoane și mânjesc mobilele. Plante  puse în tot felul de vase, oribiloase... Toate pe lângă care privirea noastră trece fără să poposească. Vei înțelege de ce haosul floral nu-ți îmbogățesc viața.



Provocarea e de a atrage!

Te vezi reprezentând o latură a naturii lumii care îmbrățișează spiritul uman? Te vezi stând față-față cu frumusețea? Căci frumusețea nu este ceva creat de noi. Ci e ceva pe care-l descoperi, care exprimă intenția ta și propriul potențial, care dintr-un simplu mister devine un infinit de forme. Îți poți imagina  cum așa ceva ți-ar putea deveni un simplu lucru cotidian? 

Recomandări pentru a fabrica o ikebana? Alături de mine câteva ore, oricând...

 
.

Maxima de Videle

Trec prin gara Videle și deodată aud asta! Chiar din fotoliul din fața mea! 

- ”Viața poate fi voluptate sau un mare pârț întunecat!”. 

O liniște nereală s-a lăsat în vagon, o neliniște apocaliptică ne-a străbătut din cauza adâncimii celor spuse, fiecare gustând-o în felul lui. Ochi mari și figuri întoarse admirativ.

Și-am stat de vorba, cale lungă am stat de vorbă, căci așteptam explicații, și da, îi vroiam toate secretele! Așa de mă mânca limba a înțelegere.  

De mult n-am mai trăit câteva ore atât de pline cu acea stare de gâdilătură ce neapărat trebuie eliberată. La fel ca la strănut.


Dumneaei, doamna de Videle avea dreptate! Viața poate fi o voluptate!

Și eu, biata de mine cu autocontrolul meu cu starea mea de frică ca să evit situațiile  jenante, exprimările riscante, interzise și cele pe care noi ni le impunem ca și ridicole. 

.

experiență, în pași mărunți

 ...despre experiență, în pași mărunți

Primul pas e curajul, aceea sursă de vitalitate și de energie care te gâdilă până o eliberezi. Mai apoi urmează ce-i mai greu: 

- Ai nasolit-o, atunci revizuiește! Ai izbândit, atunci menține! 

A menține, se aseamănă cu un dans, un adevărat bolerou, pentru că sunt repetări, repetări, repetări, armonii, armonii armonii, ritmuri, ritmuri, ritmuri, acompaniamente fără număr, sincope de sus - jos, încetări subite și revitalizări. 

A menține este un fenomen, o dinamică fără pauză. Fără pauze e greu, dar nu poți lăsa garda jos așa că cobori la ritmuri mai mici. 

A menține cere antrenament, a menține însemnă deplasare accentului pe alte direcții, din mers. O faci,  cucerind poziție după poziție prin perseverență, prin a fi flexibil și a avea constant idei nu neapărat noi dar aplicabile la realitate lui Acum și Aici.

A menține nu însemnă ne-schimbare, ci păstrare,  conservare și perpetuare. Uneori te confrunți cu nevoia de a încălca reguli, nu de dragul experimentării cu orice preț ci constrâns. Încălcarea regulilor mai merge. Nu des! Încălcarea principiilor, niciodată!!!

Curios fapt, cel mai greu e ”a menține” dar nouă ne e frică de ”a revizui”! Pentru că atunci plătim altora, prețul confirmării problemelor mele. Trebuie să credem în ajutor și că ajutorul primit e benefic. Trebuie să știm că ajutorul dat de alții, nu ne împiedică ci ne asistă și ne favorizează. 

Omul superior, își iubește sufletul mai mult decât orgoliul, acceptă schimbarea și ajutorul. Lui îi place lucrul în echipă. Și oricare din noi avem  nevoie de ajutor exterior, avem nevoie să ne schimbăm în lucruri pe care noi nu le vedem și ni le dorim și la care nu putem să ajungem singuri.

Experiențele colective, au nevoie de echipe. Echipe puternice. Echipa e acel ceva armonic, care poate avea diferențe, divergențe, opțiuni dar în care nici un membru nu e privit ca vioara a doua.



Și dintre toate, da chiar dintre toate, non-experiența e cea mai lașă: naște timp mort, timp de critici, ”de scos ochii”, lipsă de flexibilitate și vânătoare de greșeli, de aceea io zic:


- În jur îs mulți oameni care vor să salveze și să îndrepte lumea. Da', doar sub umbrela gândirii lor! Doar niște oameni fără experiențe...



.

Despre cei care nu luptă să se învingă singuri

- De-adevăratelea! De câte ori  ne prefacem că totul e bine! Și când o facem nu înțelegem că rămânem reci la vibrația asurzitoarea a fiecărei coarde vocale, că minimalizăm energia fiecărei clipe  în care am putea încerca! 

- Ce? 

- Ceva! 

- Suntem acaparați de dorința de a sta  în limitele familiarului, în coconul călduț întunecos, mlăștinos al egoismului nostru de judecător nemilos al realității. 


- Cum ar fi chiar,  să ne simțim bine?

 - Probabil, am putea primi peste închipuirea noastră...

Mă citesc doar, sau ce? ( Construcții 7)

Mă citesc doar sau ce?
 
I. 
Despre frigul fricilor! Pe mine frica mă îngheață și mă amuțește. Înțeleg că îmi acoperă și neutralizează orice altă emoție. Mai ales când vine peste mine exploziv. Când mă atinge coroziv! Și când mă copleșește pâna la paralizie. Frica mă inundă vâscos ca o lavă ce mă curge. Micșorată și cocoșată mă întorc resemnată în colivie. 

II. 
Despre amestecul ei cu înstrăinarea și cum miros ele!!! În general eu nu sunt o insulă! Și chiar dacă am pe undeva o ieșire la mare, iubesc ca din când în când  să am o priveliște la mare, numai a mea. Înstrăinarea mi se pare o mantie grea, prea grea, pentru că mă blochează în autocontrol. Devine  povară la fel ca și egoism exacerbat, acaparator. Atot-prezent! Mă chircește și cel mai grav, nu-mi lasă nici o portiță spre creștere. Ciobul de gheață din inimă nu mă mai lasă să văd de unde începe și cum de e viața mea cea mai frumoasă aventură pe care-o pot parcurge, căci iată, am primit din jur, peste închipuirea mea.

III. 
Dar dacă îmi văd frica doar ca pe un simplu dezechilibru? Îndreptând brațul balanței adaugi sau scazi câte ceva. Frica mea e boală  supra-plinului și a prea-golului din mine în același timp. Așa că o să caut până la urmă dioptriile potrivite: 

IV. 
Uite o lentilă numa' bună:
La vederea mizeriilor și sărăciei să-mi dau seama cât de abandonați suntem noi dezamăgirilor imediate și cât de minunat este să trăiești


****

Despre datoria noastră de a ne folosi șansa de a trăi din plin!

Despre datoria noastră de a ne folosi șansa de a trăi din plin!

Sunt sătulă de oamenii din jurul meu care înaintând în vârsta, se prefac că sunt tineri. E o modă tinerețea asta perpetuă. Își ascund vârsta, se pitesc de oglinzi și fotografii și se bat în piept cu gândirea lor ”tinerească” .... Ni se întâmplă, cred, atunci când mentalitatea ne e ancorată pe un grafic: ascendent, punct culminat, o linie descendentă și pac!!! ”Pac”-ul ăsta ne sperie și vrem să credem că rămânem tot mai departe de el dacă ne prefacem tineri.

He he he, eu îmi port vârsta așa cum e! Din când în când mai adaug reumatisme și dioptri, și câte un junghi...Dar tot timpul adaug frumuseți și trăiri și plinătăți. Iar când mă uit în oglindă văd o eu, prietenoasă. Pun degetu' să văd are ea ranchiună? Are ea remușcări, regrete profunde, ...? Cum s-ar zice pun ”degetu pe rană.”

Îmbătrânirea e o stare. E cursul vieții! Eu îmi privesc vârsta ca pe un avantaj.

Mă mândresc cu ce am realizat și mă rușinez de ce am cam greșit Și mă grăbesc să refac, când e cazul, să nu-mi uit ”datoriile”, mustrările și reprobabilul. Nu ascund. Șlefuiesc cât pot.

Oameni buni! Mai puținele riduri nu-mi ascund suișurile și coborâșurile. Nu cu acid hialuronic mă tratez de zbârciturile inimii. ( Am pus-o p'asta cu acidul hialuronic că tare-mi mai place cuvântul ăsta ”hialuronic” când îl pronunț. Salivez de plăcere!).

Da zâmbesc! Hai la drum! Suntem pe un continuum spre desăvârșire!

.

Ia vezi!!!

Ia ascultă?!
Sigur că mă împotrivesc la vandalizarea minții,
sigur că pun dop
când te prind că-mi torni cu pâlnia,
când mă mânjești cu mituri inoculate, 
fraze stereotipe,
clișee care mă dor.


Ia, ieși pân'afară!
Vezi că refuz hărțuiala
cu care mă confrunți 
io zic că mă confunzi
când vrei să mă câștigi la zarurile manipulării!

Ia, ia aminte!
Îmi desfășor toată arta  hârjonelii
să-ți fac în ciudă, zău!
Îmi întind smucit pânzele
navigând oriîncotro,
până mă recunosc 
și mă  întorc îndărăt
până-mi aduc înapoi toate idealurile
amorțite.

Ia'n ascultă!Nu mă vezi?
Mă simt ca într-o competiție de parodii
ori ca și cum eu adult,
stau așezat în bănci de școală
prea strâmte pentru  mintea mea.

Ia mai fă ceva de poți! 
Căci eu nu m-am născut așa de sărac 
cum pretinzi tu că mă vezi! 

Bre, ia vezi!
Caut-ți busola de recunoscut oameni! 

.

.

te rog, nu face viața scrum!!!

Precauții, în prea marea lor dorință de protecție, ( autoprotecție ) se concentrează să se apere de ( din ) exterior. Hmm!!! Și tocmai atunci atacul cel mai surprinzător vine din interior iar voința, biata voință așa de încercată și copleșită să fie vigilentă acolo unde nu-i  necesar, ne trage clapa. 

Fără să ne dăm seama, zidurile ridicate să ne apere, împiedică realitatea să nu pătrundă. 

- Noi, ne-o facem cu mâna noastră! Apărem ca o casă neprietenoasă cu  obloanele trase ermetic.

- Vrem noi să controlăm totul? Hmm!!! Oare nu e prea mult narcisism în toată această atitudine? Iar automatismul care ne fură din sentimentul de trăire în plin ne diluează, făcându-ne searbăzi și atât de plictisitori că nici nouă nu ne mai place de noi. Rămânem înghesuiți între cutele inimii, smiorcăind. Plictisul, intervine între ceea ce sunt și ceea ce aș vrea să fiu și nu-mi se mai pare interesant să gândesc ori să îmi placă provocările, acelea care mă fac să înaintez.

- Remedii? 

- Ce știu eu? Sunt din cea care mă lupt în fiecare zi să nu mă cuprindă astfel de stări.  

Mă uit în jur, lăsând ochiul critic departe de mine. Câți dintre noi suntem afectați. Câți se recunosc afectați? Se cred dezamăgiți de lumea din jur dar sunt doar ”intoxicați” de propriul lor eu.

 Când îmi trag eu semnalul de alarmă? Atunci când încep să îmi confund dorințele cu nevoile. Atunci uit legăturile și mai uit cât de simplu e să nu-mi mai manifest viața cu pasiune; aceea emoție interioară gâdilătoare care te decalcifică interior și care îmi  redă fermitatea de a trăi și energia, mai ales energia, de a continua. Te uiți câte-odată în ochii unuia  și vezi strânsura. Ți e frică să t eși apropii ! Dacă miroase a mâl? Pentru că motivul, unul dintre ele, este  că doborât de fricile proprii ne limităm creșterile interioare.

E ca și când, ar putea veni ziua de luni, un luni în care nu vei face nimic,  după tocmai acel weekend plin  de exuberanță și bucurie și pe care l-ai trăit ca pe o altă viață.

.

Impresii

Zilele acestea am fost înconjurată de tineri și de ape. Cam prea multă apă cam mulți tineri.

Zile depline, puține ore de somn, un singur răsărit în liniștea unei plaje dezolant de pustii.

Ce fel de tineri? Rebeli, mofturoși, pisicoși, politicoși ori prea politicoși, candizi ori timizi, înfumurați ori triști, exploratori ori pițigoi, fiecare cu gândurile, cu obiceiurile, cu visele ori cu părerile lor, apăsat spuse uneori alteori recalcitrante, alteori și de cele mai multe ori sclipitoare, etc.

Și eu, cu aceiași mască care ascunde faptul că în mintea mea la fiecare 5 minute îmi vine să exclam: ”sunteți incredibili!!!” Am trăit 3 ”zile mărturie”: că sunt distincți, că sunt ”vii”, ieșind din găoace plini de naturalețe, candoare și gata să doboare bariere . Mărturii că nu sunt și nu vor fi oamenii aceia sintetici, bătrânicioși, fixiști, căutând greșeli la orice pas și nici din armatele de tineri copiați la indigou din ecranul televizoarelor or picați năuci din tehnologiile de ultimă oră. O mică mulțime atât de diversă, atât de frumoasă prin unicitate! Un grup care-și dau seama de posibilitățile, de rolul și scopul lor, conștienți că pot avea o influență acum și cândva și că viața e a lor, nu împrumutată. O colectivitate decisă să încerce, având înțelesul că nu mai pot trăi ori evolua fără să construiască ori să să izoleze după garduri înalte, în globuri aurite de bunăstare ori după frontiere inexistente, după reguli impuse și de neînțeles.

Și atunci când m-am testat, eu pe mine, am fost așa mândră că nu am avut răbufniri de genul: - ”ah, pe vremea mea, în camerele studențești nici nu bănuiți voi cum era (colegii mei știu de ce !!!) sau - ”ce bine ar fi fost să fi prins și eu pe cineva care să-mi ofere ceea ce aveți voi acum și la care eu nici nu gândeam!!! (avertizare pentru părinții care au astfel de fobii)

Într-un moment de liniște, am avut înțelegerea că stau în fața unor uși spre viitor. Și m-am întrebat câte vor fi fiind deschise în următorii ani? Deschise dar nu așa puțin ci date la perete!

În'traltul, am realizat că am în față o sală de oameni care ar avea posibilitatea să ajungă să trăiască începutul secolului viitor, anul 2200 (căci speranța de viață se prelungește nu-i așa, pe negândite). Și am vizualizat cum ei, imaginar, ar putea reveni la acest moment al nostru - Costinești octombrie 2015 - și l-ar așeza pe un continuum al vieților proprii. Nu e important dacă va fi un moment semnificativ sau nu, căci le doresc o viață extraordinară. Doar că un weekend ca acesta va fi doar un punct agățat printre alte multe evenimente și teste ale vieților în timpul celor 100 de ani.

E alegerea lor (și neputința mea ori a părinților ori al societăților care constrâng) ca momentul imortalizat să se profileze pe linia unei vieți de permanentă învățare, de provocare și plină de tumult. 

E alegerea lor: poate fi o linie ascendentă sau nu!

Nu e o decizie grea dar e importantă. Când guști din entuziasm, mai vrei. Și nu e vina adrenalinei care crește ca un val de mare ci e sentimentul de plin preplin.

Ps: acestea fiind zise să știți că nu aduc laude nimănui. M-am străduit cât am putut să fiu modestă în relatare