Sfărâmări II

 Cum am fi dacă și la exterior s-ar putea observa mișcările ciclonului de gânduri, de frământări? Cum ne-am fi noi, nouă, dacă am accesa mereu fluiditatea și dinamica propriei existențe și sentimentul de nemaipomenită bucurie al existenței conștiinței? Cum ar arăta, în oglindă de exemplu, furtuna dezlănțuită a fiecăruia dintre testele noastre, grijile noastre, eșecurile noastre, coșmarurile noastre? 

De ce noi, în miez, în cea mai frumoasă dintre trăiri, rămânem absolut încremeniți? Depinde de noi dacă luăm acest lucru ca pe o constatare sau ca pe un simplu exercițiu de făcut. De învățat. Ce beneficii am avea dacă ne impunem să avem cât mai des conștiința ca pe o stare, prin care putem fi poartă de intrare în mai adâncul nostru. 

Ce tip de mișcare poate deveni modalitatea de a ajunge în centrul ființei noastre pentru a ne descoperi adevărurile proprii, pentru înțelegerea că ne căutăm pe noi și iată este posibil ne-am găsit. Este posibil, zic. E foarte  posibil să ne spargem singuri carapacea. 

Mai apoi? Să facem ce ? Păi să  facem primii noștri pași. Să învățăm mișcarea și înaintarea. Primii noștri pași. Aceia ce ne fac învingători întru umanitate. Și pe parcurs, în timp ce capul ne clocește gândurile, adevărata  istorie a umanului din noi n-ar trebui să rămână total interioară. 

Până la urmă e atât de simplu: dacă nu te mulțumești numai cu răspunsuri atunci îți vei pune mai multe întrebări decât cele la care le ști răspunsul. Îți vei pune întrebări? Întrebări care să te jeneze? Ele, sunt cu adevărat elementul de mișcare în noi înșine. Ele asigură dinamica. Întrebările bine alese, te feresc de drumuri identice. Interogațiile continue te scot din cercurile închise ale vieții, ele îți parează  intersecțiile  blocate. O întrebare pusă la timp e e cea care ne sparge simetriile, repetitivul...Căutarea înseamnă  să nu oprești până nu ai ajuns la punct de topire. Atunci când mă văd nici mai mult nici mai puțin decât ca un punct de contact al dragostei divine, aici pe pământ.