te rog, nu face viața scrum!!!

Precauții, în prea marea lor dorință de protecție, ( autoprotecție ) se concentrează să se apere de ( din ) exterior. Hmm!!! Și tocmai atunci atacul cel mai surprinzător vine din interior iar voința, biata voință așa de încercată și copleșită să fie vigilentă acolo unde nu-i  necesar, ne trage clapa. 

Fără să ne dăm seama, zidurile ridicate să ne apere, împiedică realitatea să nu pătrundă. 

- Noi, ne-o facem cu mâna noastră! Apărem ca o casă neprietenoasă cu  obloanele trase ermetic.

- Vrem noi să controlăm totul? Hmm!!! Oare nu e prea mult narcisism în toată această atitudine? Iar automatismul care ne fură din sentimentul de trăire în plin ne diluează, făcându-ne searbăzi și atât de plictisitori că nici nouă nu ne mai place de noi. Rămânem înghesuiți între cutele inimii, smiorcăind. Plictisul, intervine între ceea ce sunt și ceea ce aș vrea să fiu și nu-mi se mai pare interesant să gândesc ori să îmi placă provocările, acelea care mă fac să înaintez.

- Remedii? 

- Ce știu eu? Sunt din cea care mă lupt în fiecare zi să nu mă cuprindă astfel de stări.  

Mă uit în jur, lăsând ochiul critic departe de mine. Câți dintre noi suntem afectați. Câți se recunosc afectați? Se cred dezamăgiți de lumea din jur dar sunt doar ”intoxicați” de propriul lor eu.

 Când îmi trag eu semnalul de alarmă? Atunci când încep să îmi confund dorințele cu nevoile. Atunci uit legăturile și mai uit cât de simplu e să nu-mi mai manifest viața cu pasiune; aceea emoție interioară gâdilătoare care te decalcifică interior și care îmi  redă fermitatea de a trăi și energia, mai ales energia, de a continua. Te uiți câte-odată în ochii unuia  și vezi strânsura. Ți e frică să t eși apropii ! Dacă miroase a mâl? Pentru că motivul, unul dintre ele, este  că doborât de fricile proprii ne limităm creșterile interioare.

E ca și când, ar putea veni ziua de luni, un luni în care nu vei face nimic,  după tocmai acel weekend plin  de exuberanță și bucurie și pe care l-ai trăit ca pe o altă viață.

.