Așa o apatie!

Ne e frică de viitor și asta ne paralizează. Ne dorim să fim niște mașini ale fericirii, un fel de  perpetuum mobile. Suntem puși să vedem viitorul undeva departe, ca să nu ai sentimentul participării, ca alții să fie responsabili. 

Între timp, noi suntem optimiști și pozitivi. Mi se strepezește mintea când văd optimismul de paradă motivat poate doar pe noroc și pozitivismul plin de așteptări față promisiunile altcuiva. În rest preocupări individualiste și egoiste, planuri personale  de concedii mai bune și mașini  mai performante.

Nu vedem  problema în întregul ei, viitorul este construit de prezentul ca interacțiune între individ, comunitate și instituțiile ce guvernează și că totul pornește de la individ. Identitate și apartenență, vorbe goale! Încrederea? Nici să nu vorbim. Haine prea grele sau prea multe să le îmbrăcăm. Există însă preocuparea despre viitor. Cum să-i găsim pe responsabili și cum să-i găsim pe vinovați.

Mai bine ne uităm la horoscop, poate că azi e o zi fastă pentru noi.

Nu aștepta viitorul, mergi spre el!
.

 

Construcții XXXIX - Cum te joci cu impresionabilul?

 

Ce-ar fi ca azi, să faceți următorul experiment: atunci când la știri auziți 

”- Atenție urmează imagini cu impact emoțional!” să vă verificați starea interioară. Sincer. Vă uitați în continuare? Au ba? Și cât? Și cum?

 

Doar știți nu, că privitul unor astfel de imagini, știri, crește gradul de desensibilizare, lipsa de reacție, competiția, frica de străini și induce culpabilitate și lisă de încredere... ?

 

Și dacă nu sunteți mulțumiți de gradul vostru de sensibilitate umană, poate luați măsuri. 

 

Dar toate astea deja le știați, nu?

 

.

.

Construcții XXXVIII Normalitatea

Da, poate că oamenii se conduc mult mai ușor, valorificându-li-se defectele, viciile, inoculându-le o stare de frică continuă, arătând ici, colo cât de ”excepționali am fost, sau suntem, sau am putea fi dacă...”. Și oricât, în jur, fiind pro-schimbare, sunt întrebată de legitimitatea cu care aș îndrăzni să schimb ceva pentru că sunt ”un nimeni” și mai ales când mi se inoculează că asta n-are rost, adică cum văd eu schimbări în bine, când peste tot ...!!! și apoi mi se picură veninul a tot ce e negru în jur. Asta este lupta! Nu uitându-ne la alții și să-i suim pe piedestal ori să-i azvârlim de acolo de sus, ci să revenim la normalitate. Și normalitatea asta atât de neglijată, pentru că nu este nici pe departe plină de savoare este că parcă am uitat de partea bună și luminoasă din noi.
 

Daruri, nu oferta vitrinelor

O rețea de socializare e o vitrină. Asemenea unui  mall poate. Plin de magazine în care nu ai nici banii, nici timp ca să intri. Mergi pe holuri lungi, te uiți în stânga și în dreapta. Alegi în gând ce ți-ar place. Mai faci câte o remarcă: ți-ar surâde poate o ofertă.  De fapt doar ști ce se mai poartă iar tu umbli brambura pe holuri, fără odihnă dar cu o listă  cu cerințe; din ce în ce mai mare lista, din ce în ce mai pretențioasă, de cum ai vrea să-ți fie viața, relațiile, mediul în care trăiești, gustul mâncării, prieteniile.

Mulți gândesc în termenii: Dacă eu aș avea acest lucru, acest prieten, acest job, această relație, oh, viața mea ar fi frumoasă, eu aș fi fericit, viața mea uite-o ca aici, ar fi infinit mai bună. Vrem o viață mereu cu semnul exclamării. Om drag, listele nu ne ajută, în spatele lor stă multă disperare (poate disperarea că de fapt tu, nu ești pe listele lor).

 Relațiile personale, menținerea relațiilor adevărate, reale, leale, interpersonale reprezintă o prioritate a fiecăruia dar n-o mai vânați cu disperare pe cea care v-ar place ca pe cea mai bună ofertă. Relațiile omenești nu sunt de-a gata. Și nu au termen de garanție. De fapt nu au garanții de nici un fel. Iar acest lucru  face parte din frumusețea omenescului din noi nu din atitudinea de rejectarea cu care-i privim pe alții. Oamenii ca și magazinele, țin ce-i mai bun în depozite. Trebuie scotocit după ele. Foarte departe de vitrine, sub un zâmbet, timid dar introvertit dar întotdeauna sub cuvinte importante care sunt adevărate comori doar dacă sunt spuse față-n față. Și de ce nu, uneori cu un zâmbet, alteori cu o lacrimă  îngemănată.

Daruri, nu cumpărături ieftine.

.

Neîncrederea

Așa le place altora să se joace cu noi. Așa cum timorează pisica în vânătoare, șoricelul așa ne primim și noi porțiile de frică. 

Ni se inoculează și e clar că de mici ni le aplică, o scală a fricilor fără motiv! E drept, că ele provin din tiparele ”de bine și de bun” ale celor din jurul nostru. Și probabil că au funcționat ca forme de supraviețuire la un moment dat dar ei le dau mai departe fără să le mai verifice dacă au în continuare fundamentul motivelor anterioare.

Adaosul de sperietori: Uneori e un Babau, ceva de după colț, de sub pat, monstruos, din întuneric dar alteori sunt lucruri foarte serioase chiar și atractive, din jurul nostru. Sperietoarea, ca să-și facă treaba cea terifiantă, e de obicei activă. Sau surpinzătoare. Te ia pe nepregătite. Uitați-vă cum se construiesc de exemplu, scenariile în emisiunile mass-media.

Sperietoarea e cea care provoacă. Sperietoarea e cea care înșală. Sperietoarea  e cea care momește, te momește. Ăsta e însăși scopul ei. Unicul. Și așteaptă desigur momentul propice să te seducă și hop când lași garda jos evident, să te atace! 

Și când ți-ar trece prin minte că de fapt nu este chiar așa de greu de rezolvat problema sau de trecut peste, că nu prea e intimidantă pentru tine nu-ți lasă timp și te iau la întrebări:

- Ș-apoi cine te crezi? 
- Doar nu ești acolo vre-un sfânt?
- Doar nu ești un fel de Bond dintre cei experimentați? Oi face tu pe specialistul căruia îi curg diplomele?  Chiar tu te-ai găsit să fii dintre cei cărora totul le iese din plin, dintre cei cu adevărat încercați, ori curajoși, ori cu ”pielea tare”?
- Ia stai potolit, ăia-s doar în filme, drăguță!
- Sau poate te crezi dintre cei încăpățânați, tu  un oarecare? 

- Răul, e clar el e liber să-ncerce.

- Dar tu? Stai cuminte! Răul se preface că e slab, că ai putea să-l învingi dar el acuși te păcălește și asta nu e de bine, nu care cumva să te păcălească altul și să fi tentat să te răzgândești dorind să-i ți piept!

Află că de fapt povestea despre ”Calea eroului” poate că e basmul despre tine.  Așa că poate te vei gândi să te întorci la propria ta scală să verifici unde e încrederea ta în alții.  Și dacă e jos, foarte jos, poate ai timp de niște întrebări căci teama de viitor, modul cum am fost învățați să-l întâmpinăm, dacă nu naște în noi teme de reflecție și dorințe de schimbare,  produce blocaje.

.

.

Încremenirea

Când vorbim despre ce ne place și ce nu ne place la alții, vorbim de fapt despre noi, despre cum suntem noi alcătuiți. Și dacă mai multi oameni ar pricepe lucrul ăsta, am avea și mai multă liniște și mai puține bârfe.

Iar când mi se întâmplă mie asta - după ce-mi pică fisa că am gustat din suculența unor anume vorbe bănuind că ele doar mă răcoresc adică când realizez că tocmai ”am călcat strâmb”, îmi imaginez că devin ca o mare, a cărei valuri - har și bucurie - îmi încremenesc. Am zis-o!
.

Și de atunci eram două

- Ți-am spus de poveștile teribile care au însoțit tinerețea mea? O să spun cum s-au terminat ele, într-o zi de vară,  în anul Cernobâlului.

O zi arzătoare, cu soare turbat. Ne usturau ochii de  colb. Era tăcerea căldurii târzii, a buzelor arse, a lehamitei de a mai vorbi și a scrâșnetului de nisip printre dinți. Un asfințit clar ne înghițea. În jur, uscăciune și praf.

Toate femeile fermei, singurul decor animat, se urcau grăbit, în remorca tractorului dar graba lor era mimată căci și asta se făcea parcă cu lentoare, fără vlagă. Încetineală și din cauza sacilor plini pe care-i ascundeau de mine pe la spatele remorcii. Nu mai vroiam să văd ori să mă-npotrivesc. Prea, fără succes, o făceam zilnic.
 
Au plecat motorizat și eu am rămas într-o lume vegetală, uitată, înapoia. În încremenire, întâi a venit vântul, ridicând pulberea. Jocuri de praf sărat, la un metru, ori poate mai mult. Fuioare dansau în drum de parcă mă căutau. Scaieții se rostogoleau, văitându-se. Tufele se zbuciumau, dorind scăparea. Curenții veneau circular. 

Apăreau norii, înfometați. O o turmă rece  de bulgări încălecații, gri. Oțeloși, aduceau o răsuflare jilavă și se strângeau înghesuiți parcă de niciunde. Emoții nedeslușite mi se urcau pe șira spinării.

Apoi a fost lumina unui fulger. De una știu eu. Celelalte parcă erau o horă de iele ramificate ce-o multiplicau pe prima.

- Ce putere de hipnoză au fulgerele asupra noastră! Cred că sunt dintre puținele lucruri care ne induc o stare de anamneză.  Și singura mea dorință și singurele mele mișcări a fost să intru în trunchiul de lumină.

Și de atunci eram două. Una care mergea încontinuu, cu sandalele în mână și la care verificam cu un nefiresc  automatism dacă mai eram întreagă și care era calată să nu piardă drumul, apoi să ajungă acasă, să se schimbe și să-și spună că nimic nu s-a întâmplat. Și care o viață întreagă mai apoi, și-a văzut de ale ei într-un mod foarte anost. Era, îmi spuneam, doar o întâmplare bizară, pe care mâine o voi povesti anecdotic colegilor. Sau poate nu. 


Mă vedeam din față ca o proiecție. Eram ochii care priveau înaintea picioarele, pași ce mergeau, era rochia, mulată și prea grea cu șiroaie de ploaie în ea, era părul din ochi și el transformat în șuvoaie de apă. Strângeam bine cotul protejând niscaiva acte ce mi se păreau atunci importante și-mi luasem sandalele în mână. Și înaintam. Nu aveam energia să fug dar înaintam. Era ca și cum făceam o singură bucată de drum, prin perdeaua de apă, reluată la nesfârșit, într-un coșmar sisific. Trebuia să trec dincolo de râu, într-un termen de timp scurt, până ca el să se umfle.

Și cealaltă eu: într-o mare de liniște ca cea creată de spărtura făcută de tunet în inima mea. Nemișcată, lipită de aceea fracțiune de timp până ce fulgerul ar fi devenit asurzitor și simțind tunetul cumva din spate ca pe suflul unei explozii ce mă mătură. Mă gândeam:

- Ce curios? 

Parcă eram într-un singur leagăn enorm rotitor, un carusel invizibil de lumină. Așa am rămas interior ore-n șir, înmărmurită, cu mâinile întinse spre lumină, cu senzația de electrocutare în corp și cea de cutremur în tălpi. Senzație ce-o simțeam și ce-o simt repetată, înmiindu-se în toate măruntaiele mele, reverberând iar și iar și unde cutremurul crește până la durere cu aceea dorință de a atinge lumina, de a mă contopi în trunchiul ei,  tânjind să nu se mai termine.

Au trecut 31 de ani și nu pot uita mistuirea aceea veșnică.

Vorbind cu tine

Poate cel mai greu lucru pe parcursul unei zile este să găsim timpul și momentul potrivit de a vorbi cu noi înșine. Nu neapărat cu o sinceritate frustă dornici să tăiem, să curățăm, să (re)modelăm, să oferim pat germinativ noului ci cu căldura revederii.

...Iar când o facem, hai să n-o facem într-o formă atât de uscată și probabil tehnică. Doar imaginați-vă că ați primi un timp special pentru asta în palmele voastre și că v-ați îmbrățișa sufletul, scriindu-i, vorbindu-i, ca niște prieteni vechi. Fie că ii mulțumiți, fie că îl mustrați, găsiți-vă timp să rostiți cuvintele care așteaptă de atât de multă vreme sa fie scoase la iveală. Uneori când dai de ele, ai sentimentul că e un șuvoi care nu se mai oprește.

C-o strângere de inimă, mă gândesc cât de tristă aș fi dacă nu ați avea ce să vă spuneți ...

Intuiția și pacea interioară

Coerența! E bine să țineți minte asta .

Dacă vrei o relație umană ”pe bune”, ai nevoie de intuiție și empatie. Ai nevoie de mult mai multe lucruri desigur ca de exemplu, multă modestie. Din cea adevărată și nu mimată. Dar ceea ce am aflat (vezi sursa mai jos) și mi-a plăcut, este că intuiția, vine din inimă. Adică ei oamenii de știință zic că se inițiază fiziologic de la inimă. Și dacă vrei desigur, o poți accesa oricând și mai ales o poți spori.

Intuiția se manifestă când există ”o coerență cardiacă” adică când inima, mintea și emoțiile se află în aliniere și cooperare energetică.

Ritmul inimii + claritatea minții + concentrarea emoțiilor = o intuiție crescută.

Îmi aduc aminte de toate poveștile când inima spune altceva decât mintea. Când emoțiile, mă uit în jur, ori nu există sau există într-un entuziasm construit fals ori explodează necontrolat.

Și uite așa, mă întorc la cuvântul de început: ”coerență!”

Coerență, nu înseamnă ”egalitate”, nu înseamnă o ”balanță”, pentru mine înseamnă ”fără contradicții între termeni”,  înseamnă construirea unei armonii. De data asta a uneia interioare. Ceea ce, experimentând pe pielea mea, văd că nu e ușor deloc.

.
(sursa: https://www.heartmath.org/…/the-math-of-…/what-is-intuition/ )

De la o inimă la alta

Prea mult activism de fotoliu; idei preconcepute, liste de pretenții personale cum să-l civilizăm pe celălalt, ce e corect și ce e sau nu e civilizat. 

Mă uit, oameni dragi mie, pe care-i admir și respect sunt poate (doar) într-o perioadă a monologului ce caută aprecieri. Probabil prea grăbiți. Cine să mai aibă răbdare cu ceilalți când eu am adevăruri și idei minunate de transmis? 

Așteaptă doar comentariile apreciative la ceea ce cred și spun ei sau așteptă să faci greșeli. Pândesc de după colț dacă îndrăznești să ai (și) altă părere. Altă părere înseamnă pentru ei că te-ai îndoi de validitatea celor tocmai spuse. Li se pare că-i pui la colț gândind că nu sunt de partea cea dreaptă. Și atunci te pun ei la colț repejor. Sau te ignoră. De sus te ignoră. Sau îți oferă spațiu unde te umplu și-ți dau docți exemplele pe care s-au sprijinit.

Mă întreb  dacă într-o atare stare nu mi-e dor de tăcere? Da, tăcerea activă este deosebit de frumoasă. Dar îmi dau seama că nu, nu mi-e dor de ea ci de intimitatea dialogului în timp real.

Îmi imaginez o lume în care urlăm, argumentăm. O lume în care suntem în monologuri paralele. Surzi și în același timp lipsiți de propria transparență unde dorința noastră se concretizează către ispita de a avea cât cât mai mulți ascultători mimând că de fapt ni-i dorim interlocutori. Interesant nu, cuvântul ascultător? Are și sensul de a sta  potolit.

Mă gândesc că orice poate fi discutat dând semnificație, sens. Discuții semnificative, nu discursuri. Vorbele devin pline de poftă când sunt pline de sevă. E atât de simplu. Dar dialogul a devenit neîndeajuns. Eu cred că în acest bombardament informațional, un dialog real cu un singur om, e mult mai important decât o conferință  cu oricât de mulți spectatori sau ca un articol cu mii de vizualizări. 

Cum vă zic, mi-e dor de dialogurile spuse cu inima larg deschisă.
.

.