Prea mult activism de fotoliu; idei preconcepute, liste de pretenții personale, idei despre cum să-l civilizăm pe celălalt, ce e corect și ce e sau nu e civilizat.
Mă uit, oameni dragi mie, pe care-i admir și respect sunt poate (doar) într-o perioadă a monologului ce caută aprecieri. Probabil prea grăbiți? Cine să mai aibă răbdare cu ceilalți când eu am adevăruri și idei minunate de transmis? Așteaptă doar comentariile apreciative la ceea ce cred și spun ei sau așteptă să faci greșeli. Pândesc de după colț dacă îndrăznești să ai (și) altă părere. Altă părere, înseamnă pentru ei că te-ai îndoi de validitatea celor tocmai spuse. Li se pare că-i pui la colț , gândindu-te că nu sunt de partea cea dreaptă. De fapt nu li se pare. Sunt deja convinși fără să (te) verifice. Și atunci te pun ei la colț repejor. Sau te ignoră. De sus te ignoră. Sau îți oferă spațiu unde te umplu și-ți dau docți, exemplele pe care s-au sprijinit.
Mă întreb
dacă într-o atare stare nu mi-e dor de tăcere? Da, tăcerea activă este deosebit de
frumoasă. Dar îmi dau seama că nu, nu mi-e dor de ea ci de intimitatea
dialogului în timp real.
Îmi imaginez o lume în care urlăm, argumentăm. O lume în care suntem în monologuri paralele. Surzi și în același timp lipsiți de propria transparență unde dorința noastră se concretizează către ispita de a avea cât cât mai mulți ascultători mimând că de fapt ni-i dorim interlocutori. Sesizați diferența și nuanțele între cele cuvinte, nu? Apoi e interesant și cuvântul ascultător? V-ați gândit oare că are și sensul de a sta potolit?
Mă gândesc la asta, că orice poate discuta dând semnificație, sens. Discuții semnificative, nu discursuri. Vorbele devin pline de poftă când sunt pline de sevă. E atât de simplu. Dar dialogul a devenit neîndeajuns. Eu cred că în acest bombardament informațional, un dialog real cu un singur om, e mult mai important decât o conferință cu oricât de mulți spectatori sau ca un articol cu mii de vizualizări.
Cum vă zic, mi-e dor de convorbire spuse cu inima larg deschisă.
Îmi imaginez o lume în care urlăm, argumentăm. O lume în care suntem în monologuri paralele. Surzi și în același timp lipsiți de propria transparență unde dorința noastră se concretizează către ispita de a avea cât cât mai mulți ascultători mimând că de fapt ni-i dorim interlocutori. Sesizați diferența și nuanțele între cele cuvinte, nu? Apoi e interesant și cuvântul ascultător? V-ați gândit oare că are și sensul de a sta potolit?
Mă gândesc la asta, că orice poate discuta dând semnificație, sens. Discuții semnificative, nu discursuri. Vorbele devin pline de poftă când sunt pline de sevă. E atât de simplu. Dar dialogul a devenit neîndeajuns. Eu cred că în acest bombardament informațional, un dialog real cu un singur om, e mult mai important decât o conferință cu oricât de mulți spectatori sau ca un articol cu mii de vizualizări.
Cum vă zic, mi-e dor de convorbire spuse cu inima larg deschisă.
PS: con+vorbire, con+versație, cuvinte care implică parteneri!
.
.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu