Și de atunci eram două

- Ți-am spus de poveștile teribile care au însoțit tinerețea mea? O să spun cum s-au terminat ele, într-o zi de vară,  în anul Cernobâlului.

O zi arzătoare, cu soare turbat. Ne usturau ochii de  colb. Era tăcerea căldurii târzii, a buzelor arse, a lehamitei de a mai vorbi și a scrâșnetului de nisip printre dinți. Un asfințit clar ne înghițea. În jur, uscăciune și praf.

Toate femeile fermei, singurul decor animat, se urcau grăbit, în remorca tractorului dar graba lor era mimată căci și asta se făcea parcă cu lentoare, fără vlagă. Încetineală și din cauza sacilor plini pe care-i ascundeau de mine pe la spatele remorcii. Nu mai vroiam să văd ori să mă-npotrivesc. Prea, fără succes, o făceam zilnic.
 
Au plecat motorizat și eu am rămas într-o lume vegetală, uitată, înapoia. În încremenire, întâi a venit vântul, ridicând pulberea. Jocuri de praf sărat, la un metru, ori poate mai mult. Fuioare dansau în drum de parcă mă căutau. Scaieții se rostogoleau, văitându-se. Tufele se zbuciumau, dorind scăparea. Curenții veneau circular. 

Apăreau norii, înfometați. O o turmă rece  de bulgări încălecații, gri. Oțeloși, aduceau o răsuflare jilavă și se strângeau înghesuiți parcă de niciunde. Emoții nedeslușite mi se urcau pe șira spinării.

Apoi a fost lumina unui fulger. De una știu eu. Celelalte parcă erau o horă de iele ramificate ce-o multiplicau pe prima.

- Ce putere de hipnoză au fulgerele asupra noastră! Cred că sunt dintre puținele lucruri care ne induc o stare de anamneză.  Și singura mea dorință și singurele mele mișcări a fost să intru în trunchiul de lumină.

Și de atunci eram două. Una care mergea încontinuu, cu sandalele în mână și la care verificam cu un nefiresc  automatism dacă mai eram întreagă și care era calată să nu piardă drumul, apoi să ajungă acasă, să se schimbe și să-și spună că nimic nu s-a întâmplat. Și care o viață întreagă mai apoi, și-a văzut de ale ei într-un mod foarte anost. Era, îmi spuneam, doar o întâmplare bizară, pe care mâine o voi povesti anecdotic colegilor. Sau poate nu. 


Mă vedeam din față ca o proiecție. Eram ochii care priveau înaintea picioarele, pași ce mergeau, era rochia, mulată și prea grea cu șiroaie de ploaie în ea, era părul din ochi și el transformat în șuvoaie de apă. Strângeam bine cotul protejând niscaiva acte ce mi se păreau atunci importante și-mi luasem sandalele în mână. Și înaintam. Nu aveam energia să fug dar înaintam. Era ca și cum făceam o singură bucată de drum, prin perdeaua de apă, reluată la nesfârșit, într-un coșmar sisific. Trebuia să trec dincolo de râu, într-un termen de timp scurt, până ca el să se umfle.

Și cealaltă eu: într-o mare de liniște ca cea creată de spărtura făcută de tunet în inima mea. Nemișcată, lipită de aceea fracțiune de timp până ce fulgerul ar fi devenit asurzitor și simțind tunetul cumva din spate ca pe suflul unei explozii ce mă mătură. Mă gândeam:

- Ce curios? 

Parcă eram într-un singur leagăn enorm rotitor, un carusel invizibil de lumină. Așa am rămas interior ore-n șir, înmărmurită, cu mâinile întinse spre lumină, cu senzația de electrocutare în corp și cea de cutremur în tălpi. Senzație ce-o simțeam și ce-o simt repetată, înmiindu-se în toate măruntaiele mele, reverberând iar și iar și unde cutremurul crește până la durere cu aceea dorință de a atinge lumina, de a mă contopi în trunchiul ei,  tânjind să nu se mai termine.

Au trecut 31 de ani și nu pot uita mistuirea aceea veșnică.