Despre mirt și despre mortadella

 

Lagerstroemia indica, mirtul de crep

 

Mirtul de crep este o plantă mediteraneană care crește spontan pe coastele din sudul Italiei și a insulelor de acolo dar cultivarea lui era practicată din antichitate. De fapt, sursele istorice menționează soiuri sălbatice și cultivate, cu fructe de pădure negre sau albe, ambele folosite pentru a face vin, așa cum citim, de exemplu, în ”Istoria naturală a lui Pliniu”.

 

Pliniu afirmă că mirtul este o plantă remarcabilă, deoarece fructele sale produc nu doar ulei, ci și vin. Înainte de introducerea piperului era folosit și ca mirodenie. În special, carnea de mistreț era îmbunătățită prin adăugarea de mirt, care este folosit ca ingredient în sosuri. Pe vremea lui Pliniu există un fel de mâncare numit myrtatum, care era un fel de cârnat asezonat cu fructe de pădure de mirt. (Varro's De Lingua Latina).

 

Utilizarea culinară a fructelor de pădure de mirt este confirmată de prezența acestui ingredient interesant în unele rețete ale celebrei cărți ”De Re Coquinaria.”

 

***

Denumirea mortadela derivă din latinescul „farcimen murtatum” sau „myrtatum”, care în antichitate indica un cârnat bine asezonat cu frunze și fructe de pădure de mirt. Cel mai cunoscut cârnat este cel ”bolognese” bine împănat cu boabe de piper sau cu fistic verde. Umplutura e o pastă de carne slabă de porc și cca 40% slănină din gușă coaptă și supusă unei vaporizări ”saune”. După cum e obiceiul fiecare zonă și fiecare cârnățar devine un artizan și își are rețeta proprie.

sursa: https://www.patreon.com/historicalitaliancooking

https://salumipasini.com/en/what-is-mortadella/

Imagine: mirt (mirt) din cartea lui Pietro Andrea Mattioli secolul al XVI-lea

crep = Țesătură subțire, încrețită, din fire de mătase sau de lână suprarăsucite.

La noi plante asemănătoare sunt prin parcuri sub numele de

liliac indian.

Năsturelul sau nasturtium oficinalle

 

În primul rând denumirea științifică latină conține cuvântul ”officinalle”. Întâlnit la foarte multe plante cunoscute. Termenul desemnează vechiul spațiu dintr-o farmacie (spițerie) officina, spațiu tradițional de păstrare a plantelor de leac. Acest lucru îl puteți ține minte!

 

La năsturei, frunzele și flori sunt comestibile. Primăvara îl găsim în piețe. Încă! Are un gust picant și proaspăt, când e adăugat crud în salate și supe de primăvară. Bobocii florali se pregătesc murați, și arată ca niște capere murate. Se folosește ca înlocuitor de capere. Iar semințele, uscate și măcinate au gust asemănător boabelor de muștar ușor picante.

 

Planta este un repelent pentru dăunători: Din cauza mirosului, dăunătorii dar mai ales afidele nu se ating de năsturei dar nici de plantele învecinate în cultură.

 

Planta consumată în exces poate duce la tulburări stomacale și poate interacționa ca și multe alte plante, cu medicamentele, în cazul acesteia cu paracetamolul.

 

Toate aceste beneficii pe lângă florile foarte frumoase.

 

* Officinalis , sau officinale , este un epitet latin medieval care desemnează organisme - în principal plante - cu utilizări în medicină sunt plante medicinale și pentru gătit. Apare de obicei ca epitet specific , al doilea termen al unui nume botanic din două părți.

Exemple Sepia Officinalis, Salvia Oficinalle, etc.

 

** repelent Substanță care prin calitățile sale organoleptice (gust, miros) îndepărtează rozătoarele, insectele etc.

 

.

Leușteanul și diaspora

 Cred că una din cele mai interesante povești este cea a leușteanului (Levistichum officinalis) în ultimii 30 de ani. Știm că o persoană sau o familie din diasporă are gânduri serioase de a rămâne acolo atunci când își crește propria tufă de leuștean, în casă sau la geam. Te gândești că românul oriunde se duce nu renunță el așa ușor la ciorbă și mai ales la cea cu leuștean. Așa că de-a lungul ultimilor ani, leușteanul a călătorit alături de familiile care-și cărau tot avutul în Australia, Canada Africa de Sud, etc. Îmi dau seama cât e greu să cultivi planta în Dubai, la fel de greu de prins/înrădăcinat tufa în Florida. La 5 milioane de persoane plecate vă dați seama cât leuștean s-a aclimatizat și pe unde?

Cel mai interesat lucru este că localnicii care gustă leușteanul, în general numit de ei „țelină” sau simplu ”verdeață” pe acolo pe unde ajunge, găsește noi întrebuințări și ei îl adaugă se pare cu mult, foarte mult succes la rizotto-uri, paella, buritto, sushi, pachețele de primăvară, salate, pilafuri, tocănițe de miel, chestii iuți cu vițel, mâncăruri de struț, omlete diverse, la carne de crocodil (asta am adăugat-o eu pentru savoarea povestirii). În curând o să auzim de frigărui de insecte în saramură de leuștean.  

Cea mai exotică salată pe care am mâncat-o a fost o combinație de fructe de mare, legume crude, frunze mixte de salată, bucăți de portocală, pepene roșu și leuștean care mi s-a părut delicioasă iar cel mai bun și de neuitat sos în care intră printre altele și leușteanul, este un ”sos verde persan, cu lămâi negre”. Lămâile negre sunt un condiment oriental cu o aromă greu de descris și greu de uitat. Și gustul și parfumul acelui sos are acel ceva foarte rafinat care e greu de descris, greu de uitat, greu de reprodus.

Azi, am aflat și de o poveste toscană interesantă. În momentul când a rămas șomer, un locuitor de vârstă mijlocie al Toscanei, s-a retras la căsuța lui din pădure și a decis să trăiască din vânzarea plantelor aromatice pe care le vindea: răsaduri, în ghivece sau uscate la nenumăratele târguri regionale din zonă. Se pare că a făcut ceva bani din acesta afacere și că povestea lui s-a răspândit în toată zona. Unele plante le cultiva în solar sau minigrădina proprie, altele cum e leușteanul care e o plantă perenă, le punea în regim semisălbatic astfel încât în câțiva ani leușteanul nostru, o plantă cu vânzări record, a împânzit pădurea. Plante s-a extins cu parfum ei specific cu tot, curățând și înmiresmând aerul întregii păduri pentru cei care acum fac plimbări în natură, încât locul a devenit foarte frecventat datorită acestei particularități.

Eu mă gândesc la colțul acela de pădure și pentru că am experiența unor plimbări în pădurea plină de leurdă . Plimbări cu miros de ”ciorbă de duminică”. Dar poate pentru italieni miroase a rizotto cu leuștean. 

 Și cum încă nu am auzit de pizza cu leuștean o să mai verific lucrul acesta și peste 10 ani. :P

 

. 

Contrapufoșenii

 În jurul nostru mă împiedic de îndemnuri de a deveni ” pufoșenii”, molateci și duși de nas. Și cum această toamnă e a alegerilor, ele sunt frumos ambalate. Ni se vând la pachet cu tot confortul, grija și așa zisa protecție. Ni se oferă asta ca cea mai bună soluție. Ni se susură cu cele mai dulci adaosuri de uniformizare. Când aud astfel de lucruri de care sunt înconjurată și normal îngrijorată, imediat mă duc cu gândul la Aria Calomniei”.

Calomnia e un vânticel,
o briză slabă ce adie dulce
care, domol, pe nesimţite,
uşurel şi cu blândeţe
începe să murmure.
Încet, încetişor,
ici şi colo,
pe şoptite, şuierând,
se prefiră, se strecoară.
În urechile multimii
pătrunde cu viclenie,
capetele şi minţile
le tulbură şi le-nfierbântă. (....)
( Bărbierul din Sevilla)

Dar dacă te scuturi, uite ca eu astăzi, dai deja interior de câte o emoția puternică. Și atentă interior, am surprins un gând nou. El mai apoi, m-a umplut de idei ca niște artificii. Cred că așa ni se întâmplă când ne re-ancorăm la valorile reale.

Eu cred că lupta zilnică nu e cu alții, e cu prostia, cu starea de ”îmi e deajuns” și cu “amartristeţea”. E o luptă inegală și nu biciul şi nici ascuţişul săbiei ne sunt armele de temut ci “arderea” şi “redescoperirea”.

Şi asta e o lecție greu de învățat.

Eu, alături de mine

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

 

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu acestă stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

 

Mereu, folosind Cuvântul.

 

.

Despre atacurile de panică și mitologie

 

Cuvântul panică, panikos în greacă, înseamnă senzație bruscă de frică, anxietate copleșitoare sau agitație. E unul din sentimentele cele mai puternice care blochează comportamentul rezonabil și logic. Cred că fiecare a trăit cel puțin un atac de panică ca să înțeleagă cum e această stare.

Se spune că toate au derivat de la Pan, (semi-)zeul grec al păstorilor, pădurilor și pajiștilor. Pan, a fost considerat mereu un micuț ticălos, un satir care cu corpul jumătate de om, jumătate de capră este de obicei înfățișat cu coarne și purtând nelipsitul nai.

Lui Pan îi plăcea cel mai mult să-și petreacă zilele plimbându-se în sălbăticie, prin pășuni, pădurile luxuriante, pe lângă râuri. În această atmosferă idilică, dacă cineva îl trezea, îi strica siesta, pur și simplu se supăra/speria și începea să strigă furios. Strigăte care mai de care mai fioroase, de nerecunoscut ca volum și durată și care induceau panică printre arcadieni.

După care a început să-i placă să sperie oamenii. Stătea pitulat pe lângă drumuri și când treceau călătorii, Pan scotea niște răgete cumplite. Vă dați seama cum săreau în sus bieții muritori și cum se prăpădea de râs micuțul Pan.

Se spune că lui i se datorează câștigarea unor bătălii. Vocea lui Pan era atât de feroce, încât în momentul când a început să ”ragă”

perșii au intrat în panică și au luat-o la fugă în timpul bătăliei de la Maraton (490 î.e.n.). Aceeași panică s-a creat printre titani când aceștia au vrut să cucerească Olimpul.

O altă parte a panicii este cântecul sfâșietor, disperat al lui Syrix (trestie) nimfa care fugind de Pan cel beat și îndrăgostit s-a transformat într-o trestie. Din tulpina trestiei, Pan și-a făcut naiul (cu nouă țevi) și de atunci e nedespărțit de el. Panicii i de adaugă mereu și o parte de depresivă. Povestea lui de dragoste pentru Echo, cea care i-a respins pe toți, este iarăși o poveste unde frica de înfățișarea lui grotească e în mijlocul acțiunii.

Dar un alt mit, de data asta o poveste creștină spune că atunci când s-a anunțat că Pan a murit, pentru omenire a însemnat că zeitățile mitologice au murit, lăsând loc lui Hristosși teologiei. Înfățișarea lui Pan a fost una dintre tranzițiile cunoscute spre înfățișarea lui Satan. Fricile și excesele acestuia au fost transferate personajului biblic.

 

sursa:  https://greekerthanthegreeks.com/did-you-know-the-word-panic-greek-panikos-originates-from-the-name-of-pan-the-greek-god-of-shepherds-woodlands-and-pastures/?fbclid=IwY2xjawF1kydleHRuA2FlbQIxMAABHZnZ8oMAQN_Kn8R5RhdM8Z9SrwimLQdZrQO6ZV5Ce86mpXo5J3_qzR_29A_aem_8rKWv8EEM4Ke03I6UVDGuw

Mască antică - Pan cel verde.

Expoziția fotografică la Nisa

 

Când cineva mă întreabă care au fost cele mai mari descoperiri ale omenirii secolului trecut, eu spun ”mașina de spălat rufe”. Și cred că tărie că la nivel global ușurarea muncii casnice a schimbat societatea. Pentru că așa jumătate din populația globului a avut mai mult timp liber. Și dacă primele mașini de spălat au apărut la începutul anilor 199 totuși după o jumătate de secol, în Ploiești, pe strada noastră, o stradă azi cu clădiri demolate, nu exista decât una. 

 

Alături de mașina de înghețată era un adevărat ritual să o vezi cum merge și cum toate vecinele stăteau adunate să verifice, să bârfească dar mai ales să se minuneze de prima mașină se spălat electrică a străzii, mare greoaie, cilindrică, pusă pe un hol și care totuși golea apa manual. Era în casa nașilor mei, și toată lumea a fost de acord că soțul își răsfăța nevasta prea mult și că îi dădeau banii din casă. Pentru că în anii 60 ai secolului trecut dacă nu spălai tu, nevastă rufele, fie că aveai deja servici, fie că aveai o altă rudă în casă care făcea munca aceasta de ”slujnică”, atunci erai destul de ”avut” să chemi o spălătoreasă cu ziua.

 

Prejudecată că ”te iubește bărbatul dacă e soare și ți se usucă rufele pe culme” era încă în vigoare și mereu verificată de vecini. Acum gândindu-mă cred că de asta nu-mi prea plac mie zilele de marți și miercuri. Pentru că ele erau dedicate spălării rufelor și călcatului, cu regulile lor exacte: nu spăla de sărbători, nu spăla când sunt înmormântări, nu spăla în zilele când ți-a murit cineva, (...) cazanele puse pe foc pentru încălzirea apei, cu mirosul de leșie și aburi grei înecăcioși, cu prepararea săpunului de casă, cu procurarea detergentului mai târziu, cu ”vezi unde usuci rufele intime” să nu se vadă de la stradă, câte și mai câte alte... Aranjatul pe sârmă al rufelor, adică expunerea lor, în fața comunității de vecine cârcotașe erau iarăși o artă verificată. Și da, acestea nu au dispărut la ”bloc nici acum. Chiar zilele acestea am auzit o vecină arătând-o cu degetul pe o alta (care muncește greu, în schimburi” că a spălat hainele duminica.

Cine să mai înțeleagă o adevărată țesătură socială a vremilor apuse?

 

”La începutul secolului al XX-lea, mai exact în jurul anului 1908, Europa a suferit schimbări substanțiale sociale, economice și tehnologice. Printre aceste schimbări s-a numărat evoluția vieții domestice cotidiene, mai ales că se referea la treburile care ocupaseră în mod tradițional timpul și munca femeilor. Imaginea „Zilei spălătoriei” în Nisa, Franța, servește drept o reprezentare emoționantă a acestor paradigme schimbătoare. Acest moment în timp încapsulează nu doar aspectele practice ale spălătoriei, ci și contextul cultural și istoric mai amplu din jurul muncii casnice și rolul femeilor în societate.

Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, reprezintă o bogată tapiserie de narațiuni sociale, culturale și istorice. Imaginea surprinde esența vieții de zi cu zi, etalând munca femeilor, importanța comunității și provocările menținerii așteptărilor societale în mijlocul valurilor schimbătoare ale modernizării. Examinând această fotografie, dobândim o perspectivă asupra vieților celor dinaintea noastră, a luptelor lor și a contribuțiilor lor, oferind context evoluției rolurilor de gen și a responsabilităților interne care rezonează în societatea contemporană.

Acest instantaneu al istoriei servește ca o amintire a rolurilor semnificative, dar adesea nerecunoscute pe care femeile le-au jucat în formarea gospodăriilor și comunităților lor. Reflectă complexitatea vieții lor, complexitatea muncii domestice și dinamica socială care ar duce în cele din urmă la schimbări mai ample în relațiile de gen. Munca femeilor în această perioadă nu a fost doar o corvoadă; a fost un act de reziliență și putere, punând bazele generațiilor viitoare pentru a-și provoca și redefini rolurile în societate.

 

În această perioadă, Nisa, situat pe Riviera Franceză, se transforma dintr-un sat de pescari liniștit într-o destinație turistică populară, în special în rândul elitei britanice. Clima mediteraneeană a permis agricultura pe tot parcursul anului, iar dispoziția sa însorită i-a atras pe cei care caută timp liber și lux. Cu toate acestea, ascunse sub acestă imagine idilică de turism înfloritor se află realitățile cotidiene ale populației locale. Actul spălării rufelor a fost o astfel de sarcină, reprezentând atât munca, cât și țesătura socială a vieții la Nisa.

 

Metodele manuale de spălare a hainelor la începutul anilor 1900 erau intensive și greu de realizat. Femeile spălau de obicei hainele în bazine mari umplute cu apă încălzită la foc sau aragaz, folosind săpun de casă sau detergent de rufe. Imaginea femeilor adunate în jur, implicate în conversație în timp ce spălau haine, reflectă nu doar istovitoarea muncă fizică ci și dinamica socială a vremii.

 

Spălarea rufelor a fost adesea o activitate comună, un moment în care între femei se legau și se împărtășeau povești, creând un sentiment de comunitate printre ele.

 

Mai mult decât atât, în 1908, rolurile de gen au fost stabilite ferm, treburile casnice ajungând în principal la femei. Această normă societală dicta că femeile sunt responsabile pentru gestionarea căminului, creșterea copiilor și îndeplinirea tuturor sarcinilor interne conexe. În timp ce contribuțiile lor erau esențiale pentru unitatea familială, aceasta au rămas nerecunoscută într-o societate care prețuia munca publică și industrială, predominant dominată de bărbați.

 

Ziua de spălat rufe în Nisa a servit și ca eveniment social semnificativ. Vecinii se adunau pentru a se ajuta unii pe alții, împărtășind tehnici și sfaturi pentru spălarea și uscarea eficientă a hainelor. Schimbul de idei și experiențe din timpul acestor adunări a stimulat conexiuni și prietenii vitale pentru sprijinul emoțional. Importanța acestor relații nu ar trebui subestimată, deoarece au oferit un sentiment de solidaritate într-un peisaj economic provocator. Țesăturile și hainele spălate în 1908 erau adesea realizate din materiale care necesitau îngrijire specială. Bumbacul și lâna erau obișnuite și nu existau fibre sintetice. Femeile trebuiau să înțeleagă cum să spele diferite tipuri de țesături pentru a evita deteriorarea hainelor familiilor lor. Natura meticuloasă a spălătoriei a subliniat abilitățile casnice considerate esențiale pentru femei, contribuind la așteptarea societății ca acestea să fie cunoscute și pricepute.

 

Aspectele practice ale spălătoriei au fost strâns legate de valorile societale mai largi privind curăţenia şi moralitatea. În multe culturi, hainele curate au fost asociate cu respectabilitatea, iar familiile s-au mândrit cu menținerea aspectului. Pentru femei, capacitatea de a menține o gospodărie ordonată și organizată a fost o reflectare a dedicării și capacității lor. Presiunea socială de a menține un anumit standard de curățenie ar putea fi copleșitoare, iar munca implicată în spălătorie a jucat un rol semnificativ în modelarea reputațiilor familiei în cadrul comunității.

 

Pe lângă munca fizică implicată, actul spălării hainelor a avut și implicații asupra mediului. Multe gospodării au folosit râuri sau fântâni comunale pentru apă, făcând actul spălării nu doar o corvoadă, ci și o parte a ecosistemului local.

 

Pe măsură ce localitățile s-au dezvoltat și urbanizarea a crescut, accesul la apă curată a devenit o problemă presantă, afectând modul în care se spălau rufele și sănătatea generală a comunităților.

 

La Nisa, frumusețea naturală a regiunii juxtapusă cu realitățile femeilor muncitoare reflecta complexitatea vieții într-o societate care se modernizează rapid.

 

Progresele tehnologice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului 20 au început să contureze treburile casnice, inclusiv spălătoria. În timp ce 1908 a marcat o perioadă în care mașinile de spălat nu erau încă obișnuite, existau inovații precum mașina de spălat manevrată manual și storcătorul, care au început să apară în unele gospodării. Aceste invenții au avut ca scop atenuarea povară fizică a spălării hainelor, transformând treptat peisajul domestic. Cu toate acestea, multe femei s-au bazat încă pe metodele tradiționale, subliniind contrastul dintre stilul de viață urban și rural, precum și statutul economic.

 

Rolul spălătoriei în Franța de la începutul secolului XX nu poate fi discutat fără recunoașterea contextului istoric mai larg, inclusiv peisajul socio-politic. La începutul anilor 1900 au fost marcați de schimbări politice semnificative, inclusiv creșterea mișcării sufragete și a drepturilor muncii. Femeile au început să pledeze pentru drepturile lor și să împingă granițele tradiționale, cerând recunoașterea contribuțiilor lor atât acasă, cât și în spațiul public.

Imaginea femeilor care spală haine poate fi văzută atât ca o reflectare a rolurilor lor tradiționale, cât și ca un precursor al provocărilor cu care s-ar confrunta în lupta lor pentru egalitate.

Foto din expoziția Retrospectivă, ziua spălătoriei la Nisa, Franța, în 1908.

 

 

sursa cu completări: https://www.facebook.com/HistoryGlimpses/posts/pfbid0y9DFteTg8AhgTTqDS94gHmxQwwEeyny34W2D2krDXE8dyoKhujb6RqDbQMRnC3vTl

Arheo botanica

 

Arheo botanica

Sau utilizarea plantelor pentru protecția și răcorirea caselor în Grecia antică! Poate vom dori să-i copiem, e mai ieftin!

 

Copacii verzi, precum măslinii au fost plantați mereu în zona din care băteau vânturile, în cazul de față spre nordul casei. În partea de sud, se aflau de obicei copacii fără frunze, care nu împiedicau soarele să încălzească casa și iarna îi ofereau umbră completă, vara. De asemenea perdelele de copaci ofereau și o zonă de izolare fonică din casă sau din afară.

 

Tot ei foloseau o extensie de acoperiș în așa fel proiectată încât făceau legătura cu ușile din sudul casei. Dimensiunea acestei extensii era calculată pentru fiecare casă în parte așa încât în funcție de costrucția acesteia preveneau vara căderea soarelui peste casă dar permiteau iarna să ajute la încălzire.

Tot de la greci avem 3-4 modelele de boltă cu viță de vie folosite la răcorirea intrărilor și aleilor. În plus, evident obțineau și strugurii pentru mesele lor și pentru vin.

 

Apoi cum știm culoarea albă este caracteristică exteriorului caselor tradiționale grecești. Dar calciul

cu care se văruiau pereții era folosit și la pulverizare și absorbția umidității și ca insecticid lucru pe care-l facem și noi când văruim primăvara pomii.

.

 

Sursa: Fanis Ambatzis

Povești pentru albine

 

De curând chiar am văzut un episod din ”Crimele din Midsommar”cu această temă

 

Practica de a ”povesti cu albinele” deși are rădăcini în folclor și superstiții, reflectă legătura profundă dintre oameni și albine care persistă de secole și e continuată și azi.

 

Apicultorii credeau că albinele dețin puterea de a prezice evenimentele și astfel, împărtășeau cu ele momente de bucurie și tristețe. Acest folclor este înrădăcinat în credința că albinele posedă o sensibilitate unică la emoțiile omenești. Tradiția are o istorie bogată care se întinde pe secole și încă se mai poate găsi în diferite zone ale lumii mai ales în zona celtică. Se credea că albinele sunt conștiente de emoțiile familiei stuparului și că acesta ar prospera doar dacă aceste insecte sunt tratate ca o familie extinsă. Neîndeplinirea ritualului ducea la consecințe grave.

 

Un biolog din epoca victoriană, Margaret Warner Morley a citat un caz din Norfolk în care un bărbat a achiziționat albine la o licitație. Cu toate acestea, aducându-i acasă a descoperit că în toți stupii, albinele erau ”bolnave”. Apoi și-a dat seama că albinelor nu li s-a spus despre moartea proprietarului anterior, așa că a învelit stupii în pânză neagră și le-a șoptit toată povestea iar albinele și-au recăpătat sănătatea. Alți apicultori au spus povești similare despre întregi colonii de albine care mor dacă familia nu a efectuat ritualul povestitului și le-au notificat despre evenimente importante din viața lor.

 

Nașterile, nunțile și decesele se mai comunică și azi albinelor, asigurându-se că acestea rămân informate și, în schimb, vor continua să producă miere și culturi polenizate.

 

 

 

 

21 septembrie ziua păcii!

 

Gânduri pentru mâine, 21 septembrie:

Mâine e ziua internațională a păcii! Și în special a absenței violenței și încetării războaielor. Așa e în fiecare an, dar nu băgăm de seamă. Vă întrebați ce-am putea face, noi, ăștia mărunți, neînsemnații? În afara faptului că putem să conștientizăm atrocitățile? Tocmai citeam cum un om oarecare, japonez de origine, a propus după cel de-al doilea război, și știți cât de nimicitor a fost pentru Japonia, ca simplele aranjamente florale să vină în sprijinul păcii... Azi expozițiile de flori care aduc în minte ideea de pace s-au răspândit în întreaga lume.

Sau un alt exemplu de data asta din istoria noastră: „Ei bine, am fost la Conferința de Pace de la Paris după război, [...] și le-am spus: "Fiecare țară are nevoie de o față. Deci când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac România ceva mai personal decât statistici și hărți." Regina Maria a României

 

Deci ce putem face noi mâine? Păi, în primul rând să lăsăm deoparte cuvintele noastre sarcastice, gândurile noastre pline de frici, listele noastre pline de prejudecăți și mai ales curiozitatea noastre avidă de orori și apetitul pentru bârfă sordidă. Apoi, doar mai apoi, zic, să stam departe de conflicte, să înțelegem motivele escaladării lor. De la ce pornesc... De ce ne desensibilizăm atât de repede...

O pace durabilă se clădește, cu fiecare din noi! Și apropo, eu cred că pacea este inevitabilă...

 

Ps: Și apropo de războaie personale, pornite chiar de tine (mine), din nemulțumiri nerezolvate, frustrări reprimate, gânduri narcisiste, etc. Deci, când mie îmi vine câte unul din ăsta și-mi vine des nu are rost să vă păcălesc, ei bine atunci îmi imaginez acest ”război” ca pe o tornadă care spulberă totul în cale, în care oricine, de la sinele propriu până la cei din jur sunt turbionați și spulberați în vârtejul emoțiilor. Atunci, îmi imaginez cum acel uragan emoțional o să capete numele meu. Ciclonul Ivone! Ei bine, oricât de furioasă sunt, când pronunț cu glas tare ”uraganul Ivone” mă bufnește râsul și parcă râsul ăsta curățitor îmi ia cu mâna tot ceea ce cred eu că este nedreptate, ură sau nepăsare... Ia încercați

    

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_Interna%C8%9Bional%C4%83_a_P%C4%83cii?fbclid=IwY2xjawFZ6JdleHRuA2FlbQIxMQABHYxTeGGxuiBUe6_onQl_y6vefRM60FG2e0bJzr-1yOnsAGxjUrdaHXW1RQ_aem_Hfc0cpvLJTGohQJw2Iftig

Arome cu gust de copilărie

1965, Mila 23, Tulcea.

 

 

Eram mare pescăriță. Încă de la 3 ani. Aveam propria undiță și adulții mă ajutau doar când scoteam câte un pește mai mare și alunecos. 

Pescuiam pe plauri. În fotografie, în spate, alături de membrii familiei este și un Serghei, un localnic care ne ducea zilnic cu lotca în diverse locuri.

 

Acum astfel de servicii se capătă cu bani buni dar atunci găzduirea cuprindea și plimbări pe canale.

Peștele prins de ”musafiri” ajungea să fie hrana porcilor căci era prea mărunt. Gazdele aveau 1- 2 porci care se hrăneau cu resturile casei și găini care mâncau și ele pește. Noi primeam 2 mese/zi. Micul dejun îl împărțeam cu gazdele dar din ce aduceam noi de acasă. La masă primeam pește prins de gazde cu o invariabilă salată de varză. Acasă plecam tot cu pește prins la plasă.

 

În plimbările cu lotca căpătam și ”cartofi de apă” adică cornaci și-i ronțăiam acolo pe loc . Am reușit să mai gust din ei târziu în 2016.

Între localnici și părinții mei s-au format de-a lungul timpului legături de lungă durată. Tot anul exista un schimb de produse, ambalate în pachete. Pachete care făceau mai mult de o lună pe drum. 

 

Noi trimiteam haine, produse igienice și medicamente. Ei pește afumat, sărat, uscat și icre.

Când primeam lădița, mereu una de peste 10 kg, curiozitatea mea era la fel de mare ca a câinelui. Amândoi stăteam la pândă să urmărim deschiderea cutiei. Apoi peștele se atârna pe sârmă, în curte. Să se sbicească. Și se împărțea repede printre cunoscuți și evident era și o mare petrecere. O masă de pește, desărat o zi întreagă, făcut ”rasol” cu cartofi fierți și oțet, cu un castron mare de mujdei ”ca-n Deltă” și mămăliguță. Cantitatea de pește, acum fac socoteala, era mică pentru câte persoane erau invitate iar mie ce-i drept nici nu-mi plăcea atunci peștele sărat. Dar mirosul, oh mirosul, s-a alăturat de-a lungul timpului sentimentului de petrecere, atmosferă glumeață și clinchet de pahare.

 

De multe ori am vrut să îmi readuc în minte acel miros. Atmosfera de altă dată. Peștele de la Hale, chiar dacă pe etichetă scrie că e sărat sau afumat (la rece),cel din supermarket, nu au nici o legătură cu ceea ce am povestit aici. Dar există, undeva pe Bulevardul Republicii, un magazin cu produse rusești, Îl știți, e chiar în sensul giratoriu. Acolo mai găsești, o frântură din aroma Deltei de altă dată. Așa că de acolo îmi mai procur uneori parfum de copilărie.

 

 PS: Nu uitați dacă cumva azi mergeți să cumpărați pește de la ”Berezka” - gastronomic rusesc că pofta și aromele sunt esențiale să ne hrănească și amintirile. (Aroma se află la intersecția dintre gust, miros și elemente senzoriale, inclusiv textură, sunet, aspect, temperatură!!! Dar mai ales în amintirile noastre plăcute!)

 

.

Papirusul lui Ahmose

 

Și după ce citiți, veniți voi vă rog cu toate teoriile conspiraționiste știute

 

Papirusul lui Ahmose este cel mai vechi înscris de algebră și trigonometrie și datează de acum cca 3500 ani.

 

Apar ecuații de gradul I și II dar și ecuații care stau la baza ( spun cercetătorii teoremei lui Pitagora. Se spune că Pitagora și-a dezvoltat teoriile după ce s-a întors din Egipt și a învățat de la preoții egipteni acest lucru fiind dovedit în cărțile istoricilor greci și a cărturarilor Herodot și Thales.

 

Papirus se află în prezent în British Museum din Londra.

 

 

Împăratul Tiberiu și castraveții

 

Castravetele, (cucumi în latină) era deosebit de apreciat în antichitate. Împăratul Tiberius, Pliniu are o poveste/anecdotă legată de această legumă pe care o prefera. Se spune că Împăratului i se construise o seră pe roți pentru a muta castraveții și a-i ține expuși la soare tot timpul chiar și iarna. 

 

Această anecdotă este raportată nu doar de Pliniu ci și de Columella, cu mici schimbări: agronomul recomandă construirea roților pentru ghivecele cu castraveți în așa fel încât să poată fi mutate ușor în sere și afară și că plantele erau protejate de ecrane pentru a le expune la soare în zile friguroase fără să strice castraveții. În felul acesta, împăratul avea castraveți tot anul.

 

Pliniu adaugă că în Italia exista o varietate de castraveți mici și verzi, dar că în provincii există soiuri de culoarea cerii și negri, mai mari ca mărime. Autorul menționează și varietăți de castraveți aduse și cultivate în Africa și Moesia, sub forma de gutuie.

 

 

Foto: Natură statică - Luis Egidio Meléndez (secolul al XVIII-lea)

 

 

Mala persica

 

La început a fost numită ”mala persica” (în greaca malon persikon). Piersicile sunt un fruct nou în secolul I, conform ”Istoriei naturale” a lui Pliniu, destul de scumpe și greu de păstrat.

Există puține rețete în istoria bucătăriei italiene, dar acest lucru este valabil pentru majoritatea tipurilor de fructe, mâncate în general crude sau gătite în moduri simple. Rețete cu: grătar și cele / coapte/ îmbăiate în vin, unt sau miere sau piureurile, compoturile... Ceea ce puteți încerca fără rețineri mai ales cu piersicile roșietice de vie

 

Pliniu vorbește despre nenumărate varietăți de piersici și decide că “cea mai bună varietate de piersici sunt cele numite duracina. Galica și asiatica își iau numele din țările lor. Asiatica se coace târziu toamna dar vara se coc unele precoce. Acestea au fost găsite în ultimii 30 de ani și în primul rând, prețul lor a fost câte un dinar. Cele mai gustoase vin din țara sabinelor. Este un fruct inofensiv dorit mult pentru cei bolnavi. Unele fructe s-au vândut o dată câte 30 de sesterți fiecare. Nici un alt fruct nu costă mai mult, iar acest lucru este surprinzător, întrucât se strică repede. După recoltare se păstrează nu mai mult de două zile. ”

 

Frescă din Pompei

 

 

Știți de unde vin cuvântul algoritm?

 

 De la numele acestui savant Muhammad ibn Musa al-Khwarizmi

A fost cunoscut și ca Al-Khwarizmi sau Al-Khwarizmi, un bun matematician, astronom și geograf acest savant persan a trăit în ceea ce acum se numește ”Epoca de Aur a Științelor”. S-a născut în jurul anului 780 e.n. în orașul Khwarezm, care acum face parte din Uzbekistan și a trăit în Bagdad.

A adus contribuții semnificative la dezvoltarea matematicii, în special în domeniile algebrei și aritmeticii. Cartea sa cu care a uimit lumea savanților este „Kitab al-Jabr wa-l-Muqabala” și este considerată una dintre lucrările fundamentale ale algebrei. 

 

Al-Khwarizmi a scris și lucrări despre astronomie, geografie și cartografie. A inventat ”Zij al-Sindhind” un fe de masă astronomică folosită pentru calcularea pozițiilor soarelui, lunii și planetelor. El a dezvoltat, de asemenea, o metodă facilă pentru a găsi direcția orașului Mecca pentru musulmani. Numele său a fost imortalizat prin cuvântul „algoritm”, care derivă din latinizarea numelui său. Lucrările sale au pus bazele dezvoltării algebrei ca domeniu separat al matematicii.

 

 

 

.

Al-Biruni și Al-Jazari

 

Al-Biruni: Geniul uitat care a măsurat Pământul

Al-Biruni (în urmă cu aproximativ 1.000 de ani) măsurat circumferința Pământului cu o acuratețe de 99,7% față de valoarea acceptată de astăzi. Al-Biruni a fost un polimat persan care a trăit între 973 și 1048. A fost un savant în multe domenii, inclusiv astronomie, matematică, geografie, fizică și istorie. În 1030, al-Biruni a folosit trigonometria pentru a măsura circumferința Pământului. Estimarea sa a fost de 6339,6 kilometri, adică la 0,3% din valoarea modernă acceptată de 6378,1 kilometri. Metoda lui 

 

Al-Biruni s-a bazat pe principiul că curbura Pământului face ca orizontul să apară mai jos dintr-un vârf de munte decât de la nivelul mării. El a măsurat unghiul dintre orizont și o linie plumb în două locații diferite și a folosit această informație pentru a calcula raza Pământului.

 

Măsurarea circumferinței Pământului de către Al-Biruni a fost una dintre cele mai exacte din timpul său. Nu a fost depășită până în secolul al XVII-lea, când matematicianul și astronomul francez Jean Picard a folosit o metodă mai precisă pentru a măsura circumferința Pământului.

 

 

TATĂL ROBOTICI: ISMAIL AL-JAZARI (1136–1206)

Ismail Al-Jazari a fost un polimat: savant, inventator, inginer mecanic, artizan, artist și matematician din dinastia Artuqid Jazira din Mesopotamia.

„Cartea cunoașterii dispozitivelor mecanice ingenioase” este o carte arabă medievală scrisă de Ismail al-Jazari în secolul al XII-lea.

Acesta descrie peste 50 de dispozitive mecanice și automate, inclusiv ceasuri, mașini de ridicat apă, automate muzicale și roboți umanoizi.

Al-Jazari oferă instrucțiuni detaliate pentru construirea fiecărui dispozitiv și include anecdote și referințe istorice. Cartea a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării ceasornicului și automatelor europene, oferind perspective despre viața de zi cu zi și inovațiile tehnologice în lumea islamică în perioada medievală. Cartea lui a influențat conceptele cheie ale roboticii moderne.

.

Josta -berry

 

Nu e o noutate dar acum s-a extins și la Ploiești în grădini: Josta (citit iosta) pe care l-am găsit ieri de vânzare în piața în cartierul meu.

Numele ”Josta” sau ”jostaberry” a fost creat prin combinarea primelor silabe din cuvintele germane pentru coacăze (Johannisbeere) și agrișe (Stachelbeere).

Josta este un arbust hibrid obținut de nemții deja din 1880 când grădinarii încercau îmbunătățirea agrișului spre unul fără țepi. Josta, e o combinație între coacăz și agrișul european și cel american. Doar după multă muncă, în 1926 au reușit să obțină cca. 1000 de hibrizi diferiți care la început erau infertili. După război, când rămăseseră doar 8 bucăți, cercetările au continuat și au apărut primele soiuri comerciale pe care le puteți cultiva. Sunt rezistente și productive.

Josta (jostele) sunt asemănătoare la gust și culoare cu coacăzele, dulci-acrișoare dar și cu o aromă specifică, excelente pentru mâncăruri sau salate. Să nu uităm dacă doriți ceva bun de celebra supă de coacăze (asemănătoare cu supa de vișine).

info: https://www.youtube.com/watch?v=ihdaOnLe5pY

Lămâia roșie siciliană

 

Lămâia roșie siciliană sau Citrus limonimedica pigmentata

Este o varietate a lămâilor comune și crește în Sicilia. Cam de acolo ne vin și portocalele roșii, nu?

Are coaja mai roșie, cu asperități, pulpa galbenă, sucul e mai acru și mai gustos. Cei ce au folosit-o spun că este parfumată și are gustul între lămâie și portocală amară. Fructele apar toamna.

De ce nu știm de ea? Pentru că nu e deloc productivă, are coaja groasă și odată copt, fructul se depreciază în 2- 3 zile. Așa că nu se comercializează.

Deja se extinde ca arbore ornamental la ghiveci dar se pare că parfumul său citric răcoritor este din ce în ce mai cerut pe piața cosmeticelor.

sursa: https://www.gardenhome.it/blog/limone-rosso/

Despre Canna numai de bine!

 

Ieri treceam prin parcul Nichita Stănescu și când am văzut plantele de Canna indica ce înconjoară statuia, mi-am adus aminte că e de fapt o plantă comestibilă. 

 

Canna indica (achira) a fost cultivată de popoarele indigene ale Americii de Sud de mii de ani, Indicii despre cultivarea ei apar în nordul Anzilor. Cele mai recente întrebuințări sunt în cultivarea ei pentru tratarea apelor uzate.

 

Dar să ne întoarcem la faptul că la origine, Canna era o plantă comestibilă cultivată pentru rizomi. Rizomi care se pot consuma cruzi 9rași ca ridichea neagră), fierți sau copți. Rizomii conțin foarte mult amidon. Frunzele plantei se folosesc la fel ca cele de bananier sau porumb, împachetându-se produsele vegetale pentru copt sau fiert (tamalas) sau se dau la animale.

 

Semințele negre și lucioase se folosesc la bijuterii iar în antichitate erau folosite ca greutate în măsurarea aurului la fel ca semințele de roșcove pentru că sunt destul de uscate și nu-și schimbă greutatea în timp. Semințele fac parte și dintr-un instrument muzical zdrăngănitor, din insulele Reunion, un fel de tărtăcuță/tamburină.

 

Să ne întoarcem la rizomi. În cazul în care sunt fierți, ei devin translucizi, mucilaginoși și dulci, pentru că amidonul fiert se descompune. Făina uscată și cernută este folosită la gătit. Spaniolii au observat planta încă în 1549, când a fost menționată ca fiind una dintre cele patru culturi de rădăcinoase cultivate pentru hrană din valea Chuquimayo (provincia Jaén, din Peru). Celelalte plante au fost cartofii dulci (Ipomoea batatas ), maniocul (Manihot esculenta ) și racacha (Arracacia xanthorrhiza). Atunci era una din plantele importante și se consuma în marile festivaluri montane, coaptă lent în gropi.

 

În anii 1950, Canna indica a fost introdusă în China ca plantă ornamentală perenă. A fost plantată în principal în parcurile și grădinile din provincia Guizhou. De la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1960, China a suferit de secetă. Penuria severă de alimente, cunoscută sub numele de ”marea foamete chineză” schimbă destinația plantei. Ușor de cultivat și foarte rezistentă, ea devine o sursă de hrană importantă. E cunoscută ca „mâncarea din timpul foametei”. 

 

Astăzi, rizomii sunt transformați în amidon alimentar, paste, un sortiment de ”vin” și etanol industrial. A devenit o plantă cultivată pe suprafețe mari. În ultimii ani e una din sursele de producere a a ambalajelor bio-degradabile.

 

Așa că de azi, când vedeți o plantă de canna indica în parc, uitați-vă cu respect la ea!

 

 

 https://adelaparvu.com/2016/07/05/canna-indica-planta-cu-flori-exotice-din-semintele-careia-poti-face-bijuterii/

CUORE - plânsul care curăță și care te readuce la inocență

 

Vă aduceți aminte de Cuore - Inimă de copil ? Ați plâns citind cartea? Dar noul serial cum vi se pare? 

 

Noul serial după cel puțin 10 ecranizări, cel mai cunoscut fiind cel din 1948 cu Vittorio de Sica?

 

Acum prin noua serie televizată, Cuore devine o carte redescoperită asupra căreia s-a făcut o amplă analiză. Părerile sunt împărțite: prea mult naționalism, spun unii, parțial chiar și Umberto Eco cu eseul său ”Elogiu lui Franti”, prea siropos, spun alții.

 

Cât de mare a fost impactul acestei cărți asupra întregii populații din Italia? Dar din lume, mă întreb eu (a fost tradusă în peste 200 de limbi iar în momentul apariției a avut imediat 40 de tiraje naționale)?  Pentru mine imaginea învățătorului în general, se îmbogățește mereu cu imaginea învățătorului Perboni la întrecere cu a domnului Trandafir .

 

Cel ce răspunde cel mai complet acestor întrebări este Marcello Fois într-o carte nou apărută. De Amicis, spune Fois, a ”inventat italienii”.

 

În cartea ”L’invenzione degli italieni” omagiu și totodată  o amplă reflecție, Fois, vorbește mult despre antropologie, descoperirea identității și unitatea italienilor. Scrie despre ”nevoia” acelei cărți, în acel moment. De Amicis desenează un profil unitar al italianului, unul etic, care depășește diferențe provinciale considerate uriașe și imposibil de nivelat, prin personajul său Enrico Bottini, băiețelul de 10 ani din clasa a III-a și adăugarea acelor povestiri lunare din diferitele regiuni reunificate ale Italiei. Edmondo De Amicis a conturat o imaginație colectivă a prieteniei, plină de sensibilitate, model a generații de italieni. 

 

(PS Povestea se petrece în Torino. A fost publicat la 17 octombrie 1886, ziua deschiderii școlilor italiene, la editura Emilio Treves. El se prezintă ca un jurnal școlar italian pentru 1881-1882.)

 

Folosirea numelor de familie, devine un simbol al diversității și unității. (Eu) am încercat să recitesc Cuore după ce am citit eseul lui Marcello Fois. Până la urmă, doar am răsfoit-o. Cu PDF-urile merge repede. Mi-a picat bine dar nu am mai plâns. Până la urmă este o lectură afectivă. M-am emoționat tare însă, pentru că mi-am amintit de mine, citind-o de zeci de ori și asta înseamnă să vezi lumea cu ochi noi chiar și la vârsta asta. Să te sondezi și să te înțelegi nu-i de colea. Să înțelegi lecțiile trecutului cu ochi noi. Să înțelegi ce și cât din anumite povești fac parte din tine și mă definesc. Să înțelegi mai apoi că tu, duci mai departe asta și faci parte dintr-o memorie colectivă, că îți aduci partea la educația unui întreg. Până la urmă clasicii, cu instrumentele lor valoroase au influență și încă inspiră, nu? .

 

 

***

Marcello Fois este un scriitor, comediant și scenarist italian născut în 1960. Este exponent al „noii literaturi sardiniene”. Scrie romane , scenarii de televiziune și teatru.