Cuvântul sau termenul, hubris provine din cuvântul grecesc antic ὕβρις (húbris) și se referă la aroganță, înfumurare, trufie, pretenție, vanitate, mândrie, insolență și îndrăzneală obraznică.
Se pot continua la nesfârșit similitudinile dar cred că e deja înțeles că, în general, hubris înseamnă cineva cu un aer de importanță de sine și cel mai probabil cu un puternic complex de superioritate. Hubris-ul este de obicei recunoscut ca o caracteristică a unui individ, mai degrabă decât a unui grup, deși grupul din care face parte ”infractorul” poate suferi la rândul lui consecințe colaterale. În mitologia greacă, hubris era spiritul și personificarea insolenței.
Este întruchiparea manifestă a aroganței și îndrăznelii excesive care ducea la lipsa de respect, mai ales față de zei și care mergând mai departe, duc la pedeapsa divină.
Hubris e privită ca infracțiune și existau numeroase semnificații diferite ale cuvântului, în funcție de context. În ceea ce privește aspectele legale, aroganța putea însemna agresiune corporală sau orice acțiune care umilea și rușina victima, mai ales dacă actul respectiv era răutăcios și comis exclusiv pentru plăcere sau satisfacție personală. Indignarea și acțiunile care încălcau ordinea naturală, precum și furtul de bunuri publice, erau, de asemenea, citate și omologate ca aroganță. Cu toate acestea, cea mai comună modalitate prin care aroganța era văzută ca o crimă în Grecia antică era atunci când un muritor pretindea că este mai bun decât un zeu, într-o anumită abilitate sau o anumită caracteristică. Acuzația de aroganță însemna adesea că va urma suferința și/sau pedeapsa.
Nemesis - Zeița Răzbunării
În mitologia greacă, Nemesis, spiritul răzbunării divine, cunoscută și sub numele de zeița Rhamnous, apare în principal ca răzbunătoare a crimelor și ea este cea care împarte pedepsele celor care au comis acte de aroganță. Proverbul „mândria merge înaintea căderii” (Biblie, Proverbe, 16:18), rezumă perfect utilizarea modernă a aroganței.
Miturile grecești ne-au oferit lecții valoroase. Ne-au învățat cum să fim curajoși și să nu renunțăm niciodată. Ne-au învățat cum să ne comportăm corect, însă, cu toate acestea, grecii antici nu au avut întotdeauna un caracter impecabil și, în unele legende, au luat decizii proaste și au trebuit să se confrunte cu consecințele. Poate de aceea aceste mituri rezistă până azi, ca avertisment pentru lecțiile lor valoroase, cu exemple cum nu trebuiau să se comporte muritorii de rând!
Aroganța și mândria, erau văzute ca defect fatal în caracterul multor personaje principale din mitologia greacă, în special a eroilor greci, cărora nu le plăcea nimic mai mult decât să se laude cu realizările lor, considerându-se superiori altora. Zeii aveau o antipatie deosebită față de muritori și chiar față de semizei, care se credeau egalii zeilor și se grăbeau să o arate trimițându-le tot felul de tragedii asupra lor, care, de cele mai multe ori, duceau la moartea acestora.
Aceste mituri spun povești despre ”cei nefericiți în aroganța lor” și în cele din urmă, căderea lor și până la urmă devin amintiri sumbre ale limitelor umane și a ușurinței cu care ei își găseau și chemau moartea.
Mai jos sunt opt povești ca niște avertismente despre diverșii muritori care „au cules ceea ce au semănat”!
1. Ahile cel mai mare erou al Războiului Troian
În mitologia greacă, Ahile e considerat semizeu, adică pe jumătate muritor și pe jumătate divin. El a fost cel mai mare dintre toți războinicii greci, un erou al Războiului Troian și personajul principal din Iliada lui Homer. Așa cum era obișnuința în acele vremuri, lui Ahile i s-a oferit, ca pradă de război o sclavă. Era o frumoasă fată troiană, pe nume Briseis. Dar când Briseis i-a fost ”răpită” de Agamemnon, (regele Micenei, conducătorul aheilor și al tuturor armatelor contra Troiei), ca pradă de război, mândrul Ahile, simțindu-se insultat și dezonorat, a refuzat să mai lupte sau să-și conducă trupele, pe mirmidoni adică, alături de celelalte forțe grecești. Aceasta a dus la mai multe înfrângeri pentru greci și la prelungirea nejustificată a anilor de război. Patrocle, prietenul lui Ahile din copilărie, tovarăș drag de război și posibil iubitul acestuia, și-a implorat prietenul să-l lase să plece în locul la luptă și să-i conducă pe mirmidoni în bătălii. Reticent, dar până la urmă de acord, acesta îl trimite pe Patrocle cu propria armură făcută de zei, pentru ca Patrocle să-l imite cât mai bine pe Ahile și să fie protejat. Din această cauză Patrocle cade ucis pe câmpul de luptă, de chiar prințul troian, fiul regelui Priam, Hector. Devastat de moartea lui Patrocle, Ahile pornește la luptă. Îl cauta pe Hector, îl ucide ca apoi cu cruzime, să-i târască cadavrul de călcâie, în spatele carului său. Acest act era o formă de desconsiderare majoră și o ”necinstire” a corpului lui Hector, un erou care luptase cinstit, fiind considerată și o demonstrație considerabilă de aroganță ba chiar un afront la adresa zeilor și a decenței umane care a invocat mânia divină. Lipsa de respectul a lui Ahile față de Hector și aroganța sa generală de ”mare erou” i-au înfuriat pe zei. Se știe că aceștia erau împărțiți în două tabere pro și contra troienilor. Dar Apollo, zeul și patronul arcașilor a fost cel care, practic, a pus capăt vieții lui Ahile. Apollo ținea cu troienii. Ahile își primește destinul prorocit sub forma unei săgeți trasă de Paris, fratele mai mic al lui Hector, dar ”ghidată” de Apollo. Deja știm povestea și zicala cu ”călcâiul lui Ahile”, nu? Apollo ghidează precizia săgeții lui Paris direct în cel mai vulnerabil și singurul loc unde Ahile putea fi omorât, în călcâi. De călcâi, mama sa, zeița Thetis, îl ținuse în timp ce îl scufunda în râul Styx pentru a-l face invulnerabil. Ce moarte rușinoasă pentru cineva atât de mare precum Ahile! O pedeapsă divină pentru actele sale repetate de aroganță.
2. Ulise legendarul rege al insulei Itaca
Ulise este un erou muritor, cunoscut pentru inteligența și viclenia sa. A fost un erou legendar în mitologia greacă și rege al insulei Itaca și a jucat rolul principal în epopeea lui Homer, „Odiseea”. Spre deosebire de alți eroi greci, mândria lui Ulise nu i-a adus moartea, ci doar o mulțime de necazuri. Datorită aroganței sale a ajuns acasă cu zece ani întârziere după ce stătuse deja 10 ani în Războiul contra Troiei. În acele vremuri călătoria spre casă pentru majoritatea participanților reîntorși din războiul troian, dura cam o săptămână peste micuța ”mare Egee” dar pe Ulise l-au făcut să zăbovească și să rătăcească pe toate insulele din zonă.
Unul dintre numeroasele obstacole care i-au prelungit călătoria spre casă a fost confruntarea cu Polifem, ciclopul. În timpul călătoriei spre casă, la sosirea pe insula Ciclopilor, marinarii au dat peste o rasă de păstori uriași cu un singur ochi, Ulise și doisprezece dintre oamenii săi au coborât să se aprovizioneze cu apă potabilă și cumva au capturați de acești uriași, cu un singur ochi. Ciclopii i-au închis apoi în peștera ciclopului Polifem, absent la momentul respectiv, și au blocat intrarea în peșteră cu o piatră uriașă. Până când Polifem s-a întors în peștera, Ulise, faimos pentru inteligența și mintea sa isteață (aceasta era sursa mândriei sale), născocise un truc salvator: când Polifem s-a întors în cele din urmă în sălașul său, Ulise era gata și aștepta să-și pună planul în aplicare. L-au îmbătat pe ciclop cu vinul propriu, ceea ce l-a făcut pe Polifem să devină destul de ”prietenos și vorbăreț”, iar când Polifem l-a întrebat cum îl cheamă, Ulise i-a spus cu abilitate „Outis”, care înseamnă de fapt „Nimeni”. Petrecerea a continuat până când Polifem a căzut într-o stare de confuză din cauza beției, oferindu-i lui Ulise șansa de a-l înjunghia în ochi, orbindu-l. Când Polifem țipa desfigurat, cerând ajutor, ceilalți ciclopi au sărit în ajutor. Acești stăteau la ușa peșterii și la întrebarea lor despre cine mai era cu Polifem și cine l-a rănit, Polifem striga: „outis (nimeni) mă rănește!”
Deghizați, oamenii lui Ulise, în frunte cu el au reușit să scape ascunzându-se sub burțile oilor sale uriașe, în timp ce ciclopii îndepărtau stânca de la intrare, fără să bănuiască nimic. Înainte însă de a pleca de pe insulă, aroganța l-a învins pe Ulise pentru că acesta dorea recunoaștere pentru trucul său ingenios și a făcut greșeala de a-și dezvălui adevărata identitate strigându-i lui Polifem: „Numele meu adevărat este Ulise, fiul lui Laertes!” Polifem a replicat furios spunând că tatăl său, puternicul zeu al mării, Poseidon, îi va vindeca ochiul. Apoi, Ulise și-a înrăutățit situația insultându-l pe Poseidon. Înflăcărat de succesul său, l-a batjocorit spunând că zeul mării nu-i poate vindeca ochiul!
Polifem l-a implorat apoi pe Poseidon să-i facă călătoria spre casă cât mai dificilă posibil. Poseidon, furios pe mândria lui Ulise, s-a conformat.
3. În tinerețe, Bellerophon i-a onorat pe zei și le-a câștigat favoarea, însă, în cele din urmă, mândria l-a învins și a dus la căderea sa. Înainte de a face ”echipă” cu Pegas, Bellerophon primise sarcina de a o ucide pe Himera, o creatură terifiantă cu corp și cap de leu, cu o coadă de șarpe și o față de capră ieșind din corpul ei. În seara dinaintea plecării în căutarea Himerei, Bellerofon s-a rugat la zeița Atena, pentru ajutorul ei. Rugăciunile sale au fost ascultate și ea este cea care i-a spus unde să găsească calul înaripat, care să-l poarte în călătoria sa. Atena protectoarea sa, îi lăsase lui Bellerophon, un frâu de aur singura posibilitate cu care putea fi îmblânzit sălbaticul și rebelul Pegas.
Eroul îmblânzește calul cu aripi, învinge himeră dar Bellerophon, care se credea deja ”omul zilei”, se simțea îndreptățit la un loc în Olimp și îi ordonă lui Pegas să zboare la masa zeilor. Zeilor nu le-a plăcut acest lucru. Pentru ei, Bellerofon își depășise statutul de erou muritor. Așa că Zeus, înfuriat de îndrăzneala lui Bellerophon, a decis să-i dea o lecție. A trimis o muscă țețe să-l înțepe pe Pegas în timp ce cei doi ziburau la mare înălțime făcându-l pe Pegas să-l arunce pe Bellerophon din spate. Așa și-a găsit moartea eroul. Pegas fără călăreț a continuat să zboare, ajungând în cele din urmă la Muntele Olimp, unde a rămas mulți ani în slujba lui Zeus, care i-a cerut să-i care fulgerele, muncă pentru care Zeus l-a răsplătit cu o constelație, care îi poartă numele. În constelația Pegasus acesta este reprezentat doar cu jumătatea superioară a corpului său; cu toate acestea, este una dintre cele mai mari constelații de pe cer; a șaptea ca mărime.
4. Phaethon fiul lui Helios (Apollo), Zeul Soarelui
Phaethon a fost copilul muritor al zeului soarelui Helios. Datorită ascendenței sale i s-a dat numele Phaethon, adică „Cel strălucitor”. În ciuda numelui său, nimeni nu credea că Phaethon era de fapt fiul lui Helios, veneratul zeu al soarelui. Pentru a-și confirma originea, Phaethon pleacă spre palatul zeului soarelui din răsărit, unde Helios îi confirmă că este tatăl său și pentru a dovedi asta, îi promite că o să-i îndeplinească lui Phaethon o dorință, orice și-ar dori inima. Extaziat de promisiunea tatălui său, Phaethon se comportă ca orice copil ”de bani gata” și îi cere privilegiul de a conduce carul tatălui pentru o zi. Mitologia greacă spunea că Helios era cel care aducea zilnic soarele pe cer în timpul zilei pentru a încălzi Pământul, apoi ”îl trăgea” sub pământ noaptea, permițând aerului rece al nopții să se așeze. În ciuda avertismentelor și încercărilor lui Helios de a-și descuraja fiul, spunându-i despre numeroasele pericole cu care se va confrunta în călătoria sa prin ceruri și amintindu-i lui Phaethon că el, Helios, era singurul care putea controla carul ceresc. Nu a putut să-și convingă fiul să se răzgândească. Zeul Helios legat de promisiunea făcută, nu a avut de ales decât să-i îndeplinească dorința lui Phaethon și i-a predat frâiele carului. Călătoria a fost un coșmar; caii nu erau obișnuiți cu comenzile sale și, prin urmare, Phaethon a scăpat frâiele iar carul a ajuns prea aproape de Pământ, arzându-l, iar apoi, prea departe de el, înghețându-l. Înainte ca Phaethon să poată provoca și mai multe daune, Zeus l-a lovit cu un fulger, ucigându-l instantaneu.
5. Arachne țesătoare mitologică transformată într-un păianjen
Arachne, o muritoare, a fost primul păianjen; cu toate acestea, înainte de a deveni păianjen, era o femeie cu abilități de țesut extraordinare. Arachne, provenea dintr-o familie umilă unde învățase arta țesutului de tânără și devenise rapid expertă în domeniul ei; era renumită în special pentru tapiseriile sale rafinate. Într-o zi, văzând tapiseriile sale, cineva din anturajul ei a comentat cât de binecuvântată a fost acestă fiind dăruită de Atena, zeița meșteșugului și a țesutului, cu acest talent. Arachne cedează aroganței, ridiculizând imediat ideea și persistând că munca ei era în întregime talentul ei și că nu avea nevoie de binecuvântări de la niciun zeu. Ca și cum aceasta nu ar fi fost suficientă lipsă de respect față de zei, Arachne a mers cu un pas mai departe. Căci, fără să se arate în întregime în înfățișarea de zeiță cea care o complimentase fusese însăși zeița Atena iar Arachne a provocat-o la o competiție de țesut! În acest moment, zeița Atena înțeleaptă ca întotdeauna, și-a arătat fața divină dar, hotărâtă ca întotdeauna să demonstreze că priceperea ei era superioară, Arachne nu și-a retras provocarea și a început țesutul.
Atena a țesut o scenă care înfățișa Olimpul: cu Zeus pe tronul său puternic, Poseidon cu tridentul, Atena scoțând apă de izvor și primind orașul Atena, Victoria acordând coroane festive și Hera făcând dreptate. Dar Arachne a făcut o tapiserie unde zeii comiteau cele mai grave acte ale lor. A țesut scene îngrozitoare de poftă și violență ale acestora. Ea a arătat cum zeii înșelau femeile pentru a se culca cu ele, deghizându-se în tauri, flăcări sau ploaie de aur etc.Atena, umilită de ceea ce vedea în fața ei, a sfâșiat tapiseria Arachnei. Furioasă și poate puțin geloasă atât pe priceperea Arachnei, cât și pe refuzul ei de a-i accepta Atenei meritul cuvenit pentru că a binecuvântat-o cu această pricepere, Zeița, a transformat-o pe Arachne, într-un păianjen, mereu țesător.
6. Icar fiul lui Dedal
Icar era fiul al lui Dedal marele meșter angajat de regele Minos în Creta, pentru a îi construi un labirint, sub palatul său, unde voia să-l închidă pe Minotaur, creatura pe jumătate om, pe jumătate taur. După ce a aflat cum Dedal îi dăduse prințesei Ariadna un ghem de sfoară, pentru a-l ajuta pe dușmanul său, Tezeu, să-l învingă pe Minotaur și să scape nevătămat din labirint, regele Minos i-a închis pe Dedal și pe fiul său Icar într-un turn deasupra palatului său din Knossos. Dedal și-a dat seama că singura cale de evadare era să zboare de pe vârful turnului peste palat, spre libertate.
Dedal, mereu un meșteșugar înțelept a conceput un plan de evadare. A adunat pene și le-a uns cu ceară pentru a crea aripi. Odată ce aripile au fost gata, o pereche pentru Dedal și una pentru Icar, Dedal i-a dat lui Icar câteva instrucțiuni stricte: în niciun caz, Icar nu trebuia să zboare prea aproape de soare, deoarece acesta ar topi ceara care ținea aripile împreună, și nici să zboare prea aproape de mare, deoarece apa ar face aripile să devină umede și grele. Entuziasmat de perspectiva de a zbura și de a scăpa de închisoare, Icar a fost de acord în grabă cu avertismentele tatălui său. Și astfel, Icar și Dedal și-au început zborul. La început, Icar și-a urmat tatăl, stând departe de valuri și zburând la joasă înălțime. Totuși, pe măsură ce euforia libertății și a zborului îl cuprindea pe tânărul Icar, acesta a devenit nesăbuit de mândru și a început să zboare din ce în ce mai sus, până când razele fierbinți ale soarelui au început să topească ceara care îi ținea aripile împreună. Pe măsură ce penele cădeau una câte una, Icar și-a fluturat disperat brațele pentru a rămâne în aer, dar fără niciun rezultat, el s-a rostogolit în marea de dedesubt și s-a înecat. Dedal l-a chemat iar și iar, dar curând a observat că penele pluteau pe valuri. Mai târziu când a găsit trupul lui Icar el a numit insula din apropiere, după fiul său pierdut, Icaria. Iată o poveste care ne avertizează asupra pericolelor mândriei excesive, atunci când totuși avem o grămadă de sfaturile bune de care însă nu ținem cont. Astăzi, marea în care legenda spune că a căzut Icar se numește Marea Icariană, iar insula din apropiere, Icaria.
7. Niobe, regina care plânge veșnic
Niobe a fost fiica muritoare a lui Tantal, regele unui oraș de deasupra Muntelui Sipil din Anatolia și sora lui Broteas și Pelops. Pelops mai târziu avea să devină un erou legendar și avea să dea numele Peloponezului. Niobe s-a căsătorit cu Amfion, regele Tebei, după care au urmat o serie de evenimente tragice, oferindu-i un loc proeminent într-una dintre cele mai tragice drame ale mitologiei grecești. Niobe și Amfion au avut paisprezece copii; șapte fii și șapte fiice, care au ajuns să fie numiți ”niobieni” (numărul de copii variază în diferite mituri). Într-o zi, în timp ce participa la o ceremonie ținută în onoarea zeiței Leto, mama gemenilor divini, Apollo și Artemis, Niobe, într-un moment de aroganță, nu numai că s-a lăudat că are paisprezece copii, dar a mers până la a spune că acest fapt o făcea mult superioară lui Leto, care era mamă a doar doi copii. Când Apollo și Artemis au auzit insultă, s-au înfuriat și au coborât imediat pe Pământ pentru a o pedepsi și a-i ucide pe copiii. Ca pedeapsă pentru aroganța ei, se spune că Apollo, zeul luminii, muzicii și tirului cu arcul, i-a ucis pe toți cei șapte fii ai lui Niobe cu săgețile sale de aur chiar în fața ochilor mamei lor. Se spune că Artemis, zeița naturii și a vânătorii, sora lui Apollo, le-a ucis pe cele șapte fiice ale lui Niobe cu săgețile sale letale de argint. Trupurile copiilor lui Niobe au rămas neîngropate timp de nouă zile. Disperat de uciderea copiilor săi, Amphion și-a luat viața (unele versiuni spun că și el a fost ucis de Apollo când a încercat să răzbune moartea copiilor săi). Zeus o transformă pe Niobe în piatră pentru că în chinurile ei alegase pe Muntele Sipil unde i-a implorat pe zei să pună capăt durerii ei. Zeus, simțindu-i durerea a transformat-o într-o stâncă, pentru a o face imună la orice fel de sentiment. Cu toate acestea, chiar și ca stâncă, Niobe a continuat să plângă râuri de lacrimi; o amintire emoționantă a doliului etern al unei mame. Până în ziua de azi, Niobe încă își jelește copiii, unii cred că imaginea ei slabă poate fi văzută încă sculptată pe o stâncă calcaroasă de pe Muntele Sipylus și că apa care se scurge din rocile poroase face o aluzie la lacrimile ei neîncetate.
8. Narcis
Cel ce s-a îndrăgostit de propria reflexie. Mitul lui Echo și Narcis este una dintre cele mai triste povești de dragoste din Grecia antică. Narcis avea o înfățișare care să-i facă geloși pe zeii greci și, în zona unde trăia era considerat o rară frumusețe căci toate fetele din sat visau să fie cea care să-i placă. Narcis, însă, nu avea timp pentru fete; era prea absorbit de sine și disprețuia avansurile tuturor, inclusiv cele ale bietei nimfe, Echo care era îndrăgostită nebunește de el. Frumoasă prin natura ei, Echo a fost urmărită atât de Apollo, cât și de Pan, dar le-a evitat avansurile și deși Zeus nu a urmărit-o pe Echo, s-a folosit de nimfa muntelui. În timp ce Zeus seducea o altă frumoasă fată el a pus-o pe Echo să o țină de vorbă pe Hera, regina zeițelor și soția lui Zeus, pentru a o distrage pe zeiță de la infidelitățile lui Zeus. Hera avea să afle în cele din urmă rolul pe care îl jucase Echo în facilitarea aventurilor soțului ei, așa că nimfa a fost blestemată să nu-și mai folosească vocea și doar să repete cuvintele altora.
Echo a încercat tot posibilul să atragă atenția lui Narcis, dar fără succes. Într-o zi, la capătul puterilor, văzându-l singur în pădure, Echo și-a adunat curajul și l-a îmbrățișat. Narcis, luat prin surprindere, a exclamat: „Jos mâinile de pe mine! Aș prefera să mor decât să mă ai!” Umilită și rușinată, Echo a fugit să se ascundă în pădure și, din acel moment, a trăit într-o peșteră. Corpul s-a dematerializat din cauza rușinii și tristeții, oasele i s-au transformat în roci și din ea nu a mai rămas decât vocea atunci când cineva spunea ceva cu glas tare.
Când Nemesis, zeița răzbunării, a auzit de comportamentul abominabil al lui Narcis față de Echo, a vrut să o răzbune. L-a atras pe Narcis într-un iaz, unde acesta și-a văzut propria reflexie și s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Total absorbit de reflexia sa din apă, Narcis și-a pierdut echilibrul și s-a rostogolit în iaz, unde s-a înecat. În locul unde Narcis stătuse privindu-și reflexia în apă, a apărut o floare, narcisa, o floare care simboliza egoismul și lipsa de inimă. Nimfele au ridicat un rug funerar pentru Narcis, dar când au venit să-i așeze trupul pe el, acesta nu a mai fost găsit nicăieri, tot ce a mai rămas a fost o floare: narcisa.
Ce lecții am învățat noi, muritorii de rând, din aceste mituri grecești tragice? Cu toții am învățat că a fi umil este o virtute dar că nu e ușor să o obții.
https://greekerthanthegreeks.com/the-concept-and-consequences-of-hubris-in-8-greek-myths/
.JPG)
