O fotografie făcută în atelierul Bel Ami. Pentru ploieșteni, fotografierea în studioul respectiv era un ”must have”. Atunci ai mei au comandat un set întreg de fotografii și un tablou care a fost colorizat. Un ditamai tabloul pe care acum îl tot plimb prin cotloane ascunse.
Acel pulover, de fapt era un costumaș care, dacă observați atent, îmi era încă mare. Se observă că are mânecile întoarse. Fusese al verișoarei mele și, când creștea, hainele ei, ajungeau la mine. Din această cauză, mereu primeam admonestări ”să port bine”, să nu pătez, să nu murdăresc mai ales hainele de gală. De obicei, îmbrăcăminte ca asta, adică ”fițoasă” avea cam patru proprietari. Eu eram fericită că la mine ajungeau lucruri frumoase de obicei la mâna a doua. Acel costum face parte din ”lucrurile de la pachet”. El provine din mica contrabandă care se practica încă din anii 60 pentru îmbrăcăminte adusă din țări ”capitaliste”. Culoarea și acum e greu de descris iar frumusețea și moliciunea greu de egalat. Modelul era numit ”norvegian”. Culoarea, și ea mirosea a capitalism, un bleu gris foncé, ceva nemaivăzut prin părțile noastre. Am iubit acel pulover atât de mult încât atunci când mi-a rămas mic și venise rândul meu să predau/să mă despart de el, am refuzat. Am dormit cu el de frică să nu mi-l ia noaptea. Îl îmbrăcam și când mânecile rămăseseră mici și îmi ajungeau la coate. Intrasem la școală și eu încă îl purtam chiar dacă mă strângea. Pur și simplu eram geloasă pe oricine încerca să mi-l ia. Cândva, pe la 6 ani m-am hotărât să îmi calc câteva haine. Am surprins mașina de călcat lăsată de ai mei, o clipă nesupravegheată când mama fusese chemată la telefon (evident e vorba de un telefon fix, cu fir și loc fix în casă). Am început prin a-mi călca șosetele. Șosete albe, trei sferturi, de bumbac, ajurate. Erau mândria bunicii care le făcuse. Apoi o rochiță și acest pulover. Pe lâna fină, mașina de călcat încinsă ( încă nu existau mașini de călcat cu buton de reglare a temperaturii, a lăsat o urmă caracteristică, ruginie, decolorată ca o rană și o gaură serioasă. Drept urmare, am lăsat mașina de călcat pe covor și am plecat din locul periculos speriată. Mirosul covorului ars a alarmat întâi pisica care a început să miorlăia a alarmă și apoi familia. Covorul avea și el o gaură serioasă iar cei prezenți în casă au năvălit care de pe unde erau. Povestea cu mama și bunica care schimbau covorul, băgând pata sub pat, continuă altă dată... Dar, din acel moment nimeni nu a mai încercat să îmi ia puloverul iar eu ca o favoare supremă am îmbrăcat păpușile cu el. A ajuns la gunoi când am fost surprinsă încercând/forțând să îmbrac cățelul, pe bietul Piki dragul de el (un cățel de talie medie).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu