Propoganda politică în bucătărie

 

Mereu rețetele culinare ”au vorbim”. Ele sunt mai mult decât o listă de bucate, chiar au devenit ”politică”.

 

Când ne gândim la propagandă, mintea noastră se îndreaptă de obicei la postere, discursuri sau chiar monede ștampilate cu imaginea unui conducător. Dar în secolul XVII, chiar și ceva atât de umil ca o carte de bucate putea fi folosit ca armă politică.

Conducătorii și guvernele știau că mâncarea până la urmă atingea viețile tuturor, așa că strecurau mesaje în aceste cărți mereu populare și vândute în sute de ediții. Se pare că acesta a fost și una dintre cele mai inteligente moduri de a se răspândi influența politică.

 

Un prim exemplu celebru vine din Franța, unde Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, a folosit cultura alimentară și cărți de bucate pentru a-și consolida imaginea puterii. Rețetele acelea generoase de la banchetele regale, opulența din bucătăriile regale au circulat pentru a arăta că Franța a fost centrul sofisticării și abundenței. Rețetele acestea au determinat gastronomii francezi să caracterizeze stilurile de ”gurmand” și ”gourmet” în bucătărie. Dar pe timpul lui Ludovic al XIV-lea rețetele, unele nu neapărat gustoase dar imaginativ fără egal au fost menite să reamintească oamenilor că curtea regală era modelul rafinamentului, iar loialitatea față de Rege însemna să facă parte din această cultură strălucitoare. Cum? Imaginați-vă Plăcinte cu porumbei vii. Când se îndepărta crusta, acești zburau în sala de mese. E bine cum credeți că era mirosul acelui produs chiar dacă porumbeii erau special înfometați ca să nu lase găinaț pe mâncare. Sau păunul adus la masă în penele sale originale/  Era mai mult o piesă de decor decât de gust. Sau minunatele aspicuri/gelatine/galantine. Un fel de acvarii comestibile unde anumiți pești erau gătiți dar alții vii ca să dea impresia de viață marină. Sau dioramele cu vânat, care semănau cu o mici pădure. Sau sosurile pline de zahăr la toate tocanele.

 

În Anglia, după Războiul Civil și în Restaurare, cărțile de bucate tipărite au devenit instrumente de identitate. Unele conțineau rețete legate direct de gospodăriile regaliste, semnalizând loialitatea față de monarhie într-o perioadă în care politica și mesele erau strâns întrețesute. Acolo găseai evident ceea ce înseamnă azi cenzură, adică alegerea a ceea ce să păstrezi în tipărire sau nu. O rețetă de budincă era asociată unei case nobile. Așa că a devenit mai mult decât un desert (budinca Yorkshire). Nu proslăvea bucătarul ci stirpea nobiliară. A prepara, a găti, a aduna o anumită hrană specifică unei regiuni deveneau mici gesturi de credință. 

 

Mai târziu, în epoca colonială, cărțile de bucate includeau și mesaje imperiale. Colecțiile publicate în Regatul Unit, Olanda și Spania includeau rețete din coloniile lor. Era o formă de a se lăuda cu imperiul propriu. Imaginați-vă că rețete unde intrau condimente, ciocolată și zahăr era servite ca o amintire a bogăției și controlului. Aceste cărți spuneau cititorilor că ”coroana” nu numai că stăpânea tărâmuri îndepărtate, dar le putea aduce aromele direct pe masă, acasă. Povești precum crize ale ceaiului, folosirea cartofului, introducerea tomatelor sau porumbului în consumul european, toate vorbesc de politică până al urmă.

 

Cărțile de bucate pot arăta ca niște ghizi neutri, dar au purtat întotdeauna cultura, valorile și uneori propaganda în paginile lor. Gândiți-vă la povestea cărții de rețete a Sandei Marin, rescrisă în anii comunismului cu cantități și produse adaptate, sau înjumătățite pentru că nu mai existau anumite produse pe piață sau își schimbaseră denumirea.

 

Îmi amintesc o poveste personală, când după vizita în Italia, din 1992, am făcut și eu pesto (înlocuind semințele de pin, inexistente pe atunci la noi, cu nuci) și cum mesenii mei s-au strâmbat sau pur și simplu nu au gustat acest produs decadent, capitalist, cu miros de parfum. Acum îl găsești pe rafurile oricărui magazin mai mare din orice cartier. Toții mesenii atunci adică rude și colegi erau până la urmă cunoscători ai sosului de nuci: scordolea, cum o și numeau ai mei. Lor însă nu le plăcea culoarea verde brotac,  asta a fost expresia tatei care după niște ani devenise fan al restaurantelor cu meniuri chinezești din Canada.

 

Toate astea mă duc cu gândul cum uneori cel mai repede, la fel ca limba, schimburile între popoare au circulat prin produse agricole, rețete, cultivare de legume noi... Tot femeile săracele sunt ele catalizatorii schimbării.

 

Acum când veți deschide computerul sau o simplă carte de bucate, pentru a găti ceva, vă rog gândiți-vă că acolo nu sunt doar rețete pentru cină ci ci și spații pentru modelarea identității, consolidarea puterii și scrierea istoriei în cel mai intim loc dintre toate - bucătăria.

. 

***

În imaginea de sus este cartea ”Bucătarul Desăvârșit sau Arta și Misterul Bucătăriei”. Obadiah Blagrave, 1685

Bucătarul Desăvârșit „privea înapoi la o epocă de aur a ospitalității generoase și a măreției, dar recunoștea și evoluții mai recente... Era o colecție de rețete mai lungă și mai completă decât apăruse înainte în limba engleză și folosea ilustrațiile într-un mod care nu se mai văzuse încă. Bucătăria era încă un mister comercial bine păzit,  deși se admitea că nu fiecare cititor își putea permite cele mai extravagante preparate ale sale.” (Biblioteba Britanică)

 

 https://www.sothebys.com/en/buy/auction/2019/english-literature-history-childrens-books-and-illustrations-2/may-the-accomplisht-cook-or-the-art-mystery-of