Fraze magice: Abracadabra și originile străvechi ale cuvântului.
Magia cuvintelor și influența lor
Cuvântul ”abracadabra” deține o etimologie fascinantă. Având rădăcinile din secolul al III-lea îHr., se crede că abracadabra provine din vechea limbă aramaică vorbită în Mesopotamia, unde a fost folosită sintagma „avra kedabra”, care se traduce prin „eu creez ceea ce spun”.
Amulete cu acest cuvânt apărau de foc și febră în Evul Mediu. Dar cuvântul apare scris pe uși mult mai târziu, în perioada marii ciume din anii 1800.
Ce mi se pare relevant dincolo de cuvântul în sine este faptul că nu suntem conștienți de puterea cuvântului rostit. Nu zi de zi, nu de fiecare dată.
Cuvintele noastre fac realitatea să existe. Ca să ne înțelegem gândurile noastre ar trebui transformate în cuvinte. Și apoi cuvintele să le verbalizăm.
Devine mult mai eficient așa. Fără un astfel de traseu nu exista nici o gândire critică discutată și/sau transmisă. Studiile ne arată că nu mai vorbim/nu mai gândim și că vocabularul nostru se reduce treptat: acum 50 de ani, în zona unde se socializa, se foloseau în medie 1600 de cuvinte, azi în aceleași locuri sau similare nu folosim mai mult de 500. Este grav!?!
Acasă de exemplu, oameni transmit mesaje sărace, căci aici e mediul cel mai propice dezvoltării personale iar dialogurile au fost reduse la cca, 250 de cuvinte uzuale. Parcă am discuta în liste de cumpărături.
Eu văd lucrurile așa: în mitologie existau sirenele mitice. Poate vă aduceți aminte de poveștile lui Ulise, marele meșter al cuvintelor. Sirenele seduceau marinarii cu cântecul lor și îi împingeau spre moarte făcându-i să sară în mare. Atunci Ulise, când a venit momentul testului, într-o zonă stâncoasă și primejdioasă, a poruncit ca marinarii să-și pună dopuri în urechi iar el, conducătorul navei să fie legat de catarg dar fără dopuri de ceară.
Întotdeauna m-am întrebat de ce au procedat așa și pentru ce Ulise nu și-a astupat și el urechile? Pentru că trebuia cineva să distrugă iluziile întruchipate în sirene. Pentru că cineva trebuia să contracareze iluziile aduse de acestea. De aceea la sfârșit sirenele sunt ele cele care se aruncă în mare. Dar de ce puteau să facă asta aceste creaturi magice? De unde această putere de convingere? Pentru că cuvintele făpturilor mitice erau atât de convingătoare încât puteau să creeze o realitate alternativă inexistentă dar mai puternică decât realitatea pe care o trăiau acei marinari. Iar marinarii, fără un alt punct de sprijin, izolați, nu aveau un alt punct de referință. Pentru că ele, sirenele, seducătoarele, spune legenda, se bucurau de starea de confuzie, de durere, de neajutoare a celor păcăliți și îi împingeau spre ”rău” distrugându-le corabia de stâncile. Așa că la fel ca în călătoria lui Ulise, poate ar trebui să fim atenți și noi la ce ne distrage atenția, la ademeniri ce ne înșală, ce ne distruge valorile și convingerile.
Oare suntem conștienți la cât de multe lucruri greșite, le credem adevărate? Fără să le verificăm ani de zile? Sau realizăm că unele articole, cărți, discursuri sunt scrise ca și cum noi am avea 5 ani și nu știm să gândim, să cercetăm , să găăsim surse adecvate. Oare suntem victimele prostiei colective?
Atenție la vorbe și mai ales la intențiile pe care vor să le transmită. Și căutați intenția pură în orice vi se oferă.
Vedeți, ieri discutam cu câțiva adolescenți. Le povesteam despre faptul că a apărut la biblioteca ploieșteană categoria de cărți ”young adult” și că mi s-a părut interesant să citesc o carte din categoria respectivă (fantasy) chiar dacă nu mă dau în vânt după așa ceva. Le-am spus subiectul cărții. Și discuția s-a lungit legată de povestea respectivă și de încrederea sau lipsa ei în lumea personajelor și mai ales în lumea din jur. Care e linia între credulitate și încrederea în oameni, ca valoare sănătoasă.
Cineva în carte făcuse o faptă bună, (nu are importanță personajul, scriitorul sau titlul cărții) dar nimeni nu credea că făcuse acest lucru fără nici o intenție benefică. Toți erau suspicioși. Dialogul personajelor era foarte aprins, dialogul între mine și tinerii mei interlocutori a devenit la fel. Animat. E un subiect fierbinte. Mi-am dat seama că interesul ne-a făcut, în primul rând să atingem pragul celor 1600 de cuvinte diverse. M-a bucurat asta. Cuvinte încă stau ascunse în noi și le putem scoate fără greutate din cotloanele neuronale. Mai apoi le-am dezvăluit dialogul cu care s-a încheiat acel episod, în carte:
- Ce prostie să faci atâta muncă degeaba! De ce ai făcut-o?
- Pentru că pot! a răspuns personajul meu preferat.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu