Reflecții la o fotografie din 1959

 

Zilele acestea tot am scotocit prin cutiile vechi de fotografii. Locuri unde umblu mai rar. Și am descoperit o poezie scrisă de tatăl meu, mamei. S-au întâlnit când ea era încă elevă la Liceu, Liceul de fete care funcționa pe strada Ștefan cel Mare, o clădire veche, care prin anii 60 70 devenise Școala Sportivă. S-au căsătorit la aproape doi ani după aceea. Tata, atunci în 1959, i-a compus poezia, ca adaos la un prim cadou, o mică inimioară de argint. Inimioara, frumos cizelată se deschidea în două (păstrând spațiu pentru două fotografii). Eu, pentru că mă îndrăgostisem de metalul greu, cu frumoase irizații, am purtat-o câțiva ani. Stau și mă gândesc că mă îndrăgostisem poate mai mult de povestea din spate decât de lucirile stinse ale argintului. Era atât de frumoasă încât a atras și privirile a doi hoți care lucrau în tandem, așa că am fost jefuită, unul din hoți smulgându-mi-o de la gât deodată cu lănțișorul din aur, primul cumpărat după 1989. Era într-o noapte de septembrie, 1996. Deh, viață de navetist care ajungea noaptea târziu, acasă. 

 

În momentul când tata a cumpărat cadoul, a decis ”să împrumute” și un aparat fotografic pentru întâlnirea respectivă și să-și aducă prietenul cel mai bun, ca fotograf de ocazie. Acela a făcut doar o singură poză (eu o am în două exemplare), pentru că pe atunci nu se prăpădea filmul de doar 36 de poziții pe mii de variante. 

 

La întâlniri, mama având 17 ani (aproape 18) era însoțită de câte un ”gardian”. Uneori își lua nepoata, să o ducă la plimbare, ca pretext, pentru a ajunge la întâlnirile clandestine de câte un sfert de oră. Se întâlneau la capătul străzii unde ea locuia cu bunicii, zona Democrației - Muzicanți. Ei bine pe strada Muzicanți, înainte să fie construite blocurile, acolo, era încă izlaz (Ploiești-ul avea încă localnici care creșteau vaci). Sau pentru întâlnirile mai romantice, pe Bulevard, cât să străbată cele două ronduri, pentru că tata deja lucra la Uzina 1Mai și apoi lua autobuzul spre casa lui. În poza păstrată, se vede și un însoțitor, micul vecin curios și prost mascat. Fotografia e făcută pe Bulevard, poate recunoașteți gardul. Eu știu precis și locul, e undeva pe strada Hașdeu, aproape de intersecția cu strada 13 Decembrie. Părinții mei considerau acel moment ca începutul logodnei lor. Mama mai avea un an de liceul și o plimbare nevinovată pe Bulevard, cu un bărbat adult (tata avea 24 de ani), dacă ar fi fost recunoscută, i-ar fi adus sancțiuni sau mustrări. În 1959, clasele erau încă împărțite în clase de băieți și clase de fete. Ca și acum, erau schimbări majore în învățământ iar Liceul se încheia cu clasa a XI-a. 

 

De fiecare dată, când ajungeam pe Bulevard, ei mergeau/mergeam și la locul cu pricina.

 

”Domnișoarei Lucia Rădulescu

De cumva te plictisesc

Ca să ai o bucurie

Eu de ziua ta îți dau

O micuță jucărie.”

 

Poezia, adevărată (ascunsă între două foi dictando) e mult mai personală, așa că n-o să o pun aici dar vorbește în patru strofe lungi, într-un mod delicios de desuet, de o viață în comun.

 

Azi, mirosul de hârtie vechie și o umbră de zâmbet mi-au schimbat ziua, mai ales după inundația pe care am avut-o zilele astea când un dop ”pe refulare” s-a așezat fix la vecinii de la etajul superior. Așa că m-am luptat cu apă șiroind, mirosuri respingătoare și panica că în weekend nu se găsește nimeni să îți vină să repare ceea ce susură prin casă, în continuu.

 

Și acum, după ce mă mai uit o dată în baie și verific cu o satisfacție enormă, că peretele se usucă, încet dar sigur, știți ce fac, nu? Merg pe Bulevard, undeva la rondul 2. Sigur o să ascult pe drum și un sirtaki la Festivalul Conviețuirii, balsam pe amintiri.

 

.