Dar cine ar fi crezut că pe acest pârâiaș se pot face tururi istorice?
Dâmb e o formă de relief mai mică ca un deal dar e și pârâiașul nostru, al ploieștenilor. Vatră a Ploieștiului, loc de cultivat legume, loc bun de aruncat gunoaie, zona unde erau tăbăcăriile și pielăriile, zona vechiului abator, spațiul pentru poșta călare de unde plecau poștalionele spre Moldova. Spațiu de târg, fost și actual obor, zona Dâmbu în forma lui primară avea revărsări periodice care înecau întreg cartierul. Dâmbu nu s-a mai revărsat din 2005 dar unele inundații, spun ziarele din anii 1900 ajungeau până aproape de zona Maternității. Știu că pare incredibil dar cursul râului nemodificat, forma o serie de ”S”-uri și a ”obligat” localnicii să se mute. Așa s-a dezvoltat orașul spre vest. Un participant la tur, plin de umor, remarca că ploieșteanul de rând a fost obligat de Dâmbu să fie ”pro Vest” de cel puțin un secol.
O seamă de povești, despre personalități și tâlhari au fost spuse azi printre case, în curtea bisericii Domnești, pe lângă podurile pârâului în turul istoric despre cartierul Mihai Bravu al lui Lucian Vasile.
Multe alte povești stau încă nespuse. Localnicii păreau curioși și nedumeriți dar se opreau, ieșeau din curți, coborau de pe biciclete. Semn bun, spun eu. Cu siguranță au și ei o grămadă de povești. Până și ploaia, a aștept cam grăbită să încheiem discuțiile. Spre sfârșitul turului, plutele bătrâne, groase, vântul amenințător, cerul neguros păreau semne că nu doreau că poveștile să iasă la iveală. Sau, cine știe ...
Dâmbu din amonte, are altă serie de povești, cele cu Gara de Nord, cele cu Piața Sârbească. Le va veni rândul, cu siguranță.
Am și eu două povești de acum 60 de ani:
Prin zona Mihai Bravu ”m-am plimbat” odată cu o trăsură cu coviltir. În 1965, încă existau trăsuri cu coviltir. Probabil taxiurile erau puține și scumpe. Trăsura era vechie desfundată, cârpită. Eu vedeam prima dată un cal de aproape și un birjar. Birjarul era fioros, cu surtuc gros și cu mustăți ”pe oală”. Mergeam la o înmormântare și trebuia să am o atitudine pioasă.... Ei bine, cum să ai o atitudine pioasă când ai o mie de întrebări în cap? Așa că în spatele cortegiului mortuar, între bunici și cu toată lumea cernită în jur, puteți să vă imaginați o fetiță cu rochiță albă de sărbătoare, bosumflată, care îți ținea nasul cu două degete, ostentativ, din cauza mârțoagei din fața ei....
Apoi nu mult după, eram în clasele primare. În micul dispensar de la Feroemail, mi-am făcut lecțiile de nenumărate ori. Acolo lucra mama. Erau primi ei ani de servici. Și cam de fiecare dată când lucra, după amiaza, mergeam să-mi fac lecțiile și plecam seara, împreună, acasă. Eram și era foarte mândră că știam să fac atâta drum de una singură (din Piața Anton). Distanța e destul de mare și cele două intersecții îmi dădeau bătăi de cap.Mai apoi ajungeam traversând unsurosul și mirositorul Dâmbu și stăteam la taclale cu portarii până mama venea să mă ia.
Mama, era asistentă. Făcea un număr record de injecții zilnic, dădea ”hapuri” și curăța răni de arsuri de la turnătorie sau bandaja locuri care supurau. Mirosul greu de turnătorie și dezinfectant mi-a rămas în minte. La fel și dictările lungi pe care mi le dădea după ce îmi terminam lecțiile. Era și un difuzor acolo. Un singur post. Așa am învățat eu hiturile timpului: Broscuța oac și ”Ploaia cânta împreună cu noi„. Adică Trio Grigoriu și Doina Badea. Mă jucam de un singură cu seringi și stetoscopul. Mă jucam cu șpan. Înțepător și ruginit. Marea recompensă era când mergeam la cantină și cumpăram prăjituri. Nu mereu dar savarinele de acolo erau credeam eu extraordinare. M-am bucurat când am văzut că tot în zonă este laboratorul unei cunoscute cofetării.
Dar Feroemail ascunde și multe biografii ascunse. Triste. Era unul din locurile unde te puteai angaja muncitor necalificat chiar dacă aveai la bază studii superioare. În regimul Republici Populare, studiile mai bune nu-ți garantau un loc de muncă mai bun de muncă dacă aveai un dosar prost. Un dosar de personal ”prost”, inacceptabil, venea nu din specializarea pentru o profesie sau alta ci dintr-o autobiografie (CV) , o hârtie obligatorie unde ”te acuzai că ai fost dușman al poporului„.
Asta se întâmpla în anii 50, după naționalizare, când o seamă de comercianți ploieșteni, au rămas fără proprietăți, fără mijloace de trai, de pe o zi pe alta. Cât și cum s-au zbătut, cum au reușit și cât să facă față zilelor, anilor, fără posibilități de a se întreține ei și familiilor lor, adesea numeroase? Oborul de la Dâmbu știe probabil cel mai mult umilințele acelor vremuri. După perioade lungi, cu domiciliu forțat, după ce li se epuizaseră toate resursele, toate speranțele, neprimiți nicăieri, izolați, ridiculizați, acuzați, controlați, faptul că undeva, chiar și în turnătorie, te acceptau la angajare, era mană cerească. Și ce dacă aveai studii mai complete și mai complexe decât directorii din conducerea de atunci? Și ce dacă știai să negociezi contracte, să vorbești încă o limbă străină, să citești o carte din clasici universali de care colegii de muncă nici nu auziseră, atunci când ajungeai vlăguit acasă, acolo la Feoremail, îți puneai masca de sudură, îți trăgeai mănușile și șorțul de azbest și te afundai în turnarea micilor obiecte casnice. Și tăceai. Mai ales tăceai. Tăcerea supraviețuirii. Știți ce i se reproșa la servici? Nu că nu-și face norma, nu că produsele turnate de el erau slabe calitativ nici că întârzie ci că nu știa să înjure.
Până când pe Dâmbu se vor face plimbărici cu barca mai e!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu