Călăreții speranței

 

Chiar dacă ești mai real când ești singur, de fapt nu ești niciodată singur. Așa că, atunci când ești privit, poate chiar pe furiș, e convenabil ca uneori să te prefaci că ai fi perfect. Înțelege asta! 

Munca ta nu contează, a fi perfect e important. Te ajută să crești. Așa apar ridurile, părul alb, așa apar aripile. De niciunde, atunci vin și călăreții speranței. Când te prefaci că ești perfect. Înțelegi asta? 

Călătoria nu este doar despre tine. Pe parcurs înveți că dacă te-ai ridicat odată, altcineva găsește puterea s-o facă de mai multe ori. Dacă ai un dram de curaj, altcineva își va câștiga bătăliile. Dacă ai spus adevărul, altundeva, un oarecare, se despovărează de minciună. Dacă ai iertat măcar o dată, un altul o va face, la fel. Dacă îți vei asculta inima, poate un necunoscut nu va mai renunța la idealuri. 

De fiecare dată când vei rămâne deschis, chiar dacă ști că doare, ceva, nici nu ști ce, le va da oamenilor avânt. Prefă-te perfect știind că nu ești! 

Pe parcurs se vor întâmpla toate. Pe parcurs  vei pune mai des, inima în cuvinte. Așa ar face un om perfect. Pe parcurs ceva din ființa celuilalt vă va legă, tu, continuă să te ridici! Doare, dar prefă-te perfect. Înțelegi asta?

Fă asta chiar și în zilele când simți că nu mai poți, că vrei să te închizi, că împietrești. Doar atunci inimile din apropiere se înmoaie. Pentru că inimile altora au luat locul cuvintelor lor. Înțelegi asta?

Nici nu ai crede că despre asta e viața. Slujba ta adevărată. Dacă o pui înaintea cuvintelor, inima ta nu mai este mută. Simți asta? 

Continuă. 

Înaintează. Perfecțiunea se câștigă cu fiecare fir de păr albit, cu fiecare rid. Și ea, lumea, îți zic, nu e la fel de frumoasă dacă nu ești și tu pe acolo.

 

. 

 

. 

                                   Laura Makabresku - „Călăreții speranței”

La Ploiești, anul ăsta Nichita patinează! (42 de ani de la moartea sa)

 La Ploiești, anul ăsta Nichita patinează! 

 
Când locuiam la Timișoara, am ascultat una din poveștile bănățenilor despre Nichita ( el, ajungea destul de des pe acolo și poposea la prietenul său Anghel Dumbravă).

După o tratație serioasă cu vin de Recaș, exact la miezul nopții, Nichita a dorit să le demonstreze prietenilor pe lângă versurile pe șervețele și că el poate să facă ”roata”. Așa că un grup de gâlăggioși stăteau pe strada din stânga Catedralei din Centrul orașului și ... după mai multe încercări eșuate, tot ce a reușit a fost să meargă ”drept” pe linia albă continuă. Luna se vedea peste Bega și el mergea spre lună. Așa mi-l imaginam mereu când locuiam acolo: pe șosea, cu mâinile întinse lateral în echilibru recitând versuri noi. Sigur, îmi zic eu, i-ar fi plăcut și patinoarul de la Ploiești și tinerii care or să facă poze cu statuia.

''Dacă ar fi vreodată să mor pe neașteptate si despovărat brusc de viață, am adresat prietenilor mei și criticilor mei, de care mă rog și acuma prin cuvântul scris, să-mi fie ridicată fosta făptură și arsă pe șoseaua națională dintre București și Argeș, pe câmp, între crengi, și risipită cenușa pe pământ, și să tragă brazdă cu plugul peste acel pământ îngrășat și cu dragostea mea de el, de către mine.''
Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 dec 1983 )

 

. 

Despre hidrapulpăr și cum poți face față unui hidrapulpăr umans și social

  

Zilele acestea am ajuns la Gaudeamus. Primul lucru care m-a frapat a fost diferența de atmosferă. Afară, vânt cu ploaie parcă comandate de Manole (meșterul zidar) ca s-o întoarcă pe Ana lui din drum și în interior cald, lumină, viermuială, loc fără aer, zgomot de fond imens și intens. Cantitatea de emoții și mai ales de vorbe într-un astfel de târg este intensificată de microfoane și transmisiunile live. Intersecția, reunirea, alergarea de la un stand la altul, fotografiatul pe grupuri este la cote maxime pentru că e un loc important și, rămâi cu amintiri. Amintiri bune. E un loc al întâlnirilor, al îmbrățișărilor, al confuziilor, un loc unde poți să-ți dai coate cu un VIP dacă vrei, să capeți autografe și chiar cărți gratuite. În afară de munca celor care lucrează în industria cărții, e ceea ce numesc eu, o ”baie de mulțime” necesară unui intelectual. Obositoare dar dorită. Face bine dacă o practici pentru scurt timp.

Eu? Mi-am umplut ghiozdănelul cu cărți. M-am ferit de poze. Am descoperit o nouă listă de viitoare cumpărături și sunt foarte mândră că m-am limitat/încadrat la baremul impus de acasă. M-am bucurat de vederea, revederea, discuțiile, ideile celor din incintă.

Apoi spre casă, am avut o întâmplare, pot să o numesc interesantă. Sunt la casele de bilete din Gara de Nord. Da, știu, am fost tentată să-mi iau bilet online dar atunci îmi spun, unde mai e ”fiorul” de a sta la coadă, așa ca un navetist veteran ce sunt/am fost? Unde mai sunt gândurile, observațiile mele privind obiceiurile, ticurile, starea de grabă, față de omul care ”se înghesuie” la coadă? M-am așezat liniștită la una din cozile prezente. Probabil vă și imaginați holul imens din Gara de Nord. Eu, la coada cea mai scurtă dintre cozile extrem de lungi. În fața mea discuții obișnuite despre rute, grabă, problemele negre ale CFR, lipsa de operativitate a casierei. Printre oamenii cozii, o ”doamnă” care mereu găsea prilejul să ofere locul ei altora din spate sau veniți de aiurea. Plină de zâmbet, de solicitudine, cu un discurs plin de candoare, vorbă blândă, mângâia pe fiecare pe care-l trecea în fața ei. Pe față, pe păr, pe umăr. Mângâiatul asta sau bătutul pe umăr încurajator m-au încurcat. Parcă nu prea e pentru persoane necunoscute. A permis să-i treacă în față și tânăra care se grăbea spre o unitate militară, și mama cu copilul nerăbdător de 10 ani cu kendamă, și domnul numit acum din categoria seniorilor care avea anexat un nepot cu fața lipită de ecranul unui telefon și cucoana cu bagaje multe, venită direct de la aeroport. Eu, mai neîncrezătoare decât sunt de obicei, pentru că zău, nu mi se părea normal ca cineva străin să ”mângăie” cocul înalt și demodat al unei femei de peste 50 de ani. Și când discursul femeii amabile s-a focalizat pe mine, următoarea la rând, întinzând mâna să mă mângâie, m-am ferit. Da, am făcut-o ostentativ. Știu și gestul era instinctiv. Am preluat și inițiativa dialogului, punându-i același întrebări pe care ea le folosise pentru abordarea celorlalți. Zâmbindu-mi, mută, a început să facă pași cu spatele și să se îndepărteze de rând. Nu-i așa că e ciudat, să faci zece pași cu spatele nescăpându-mă din ochi? Nu știu dacă a fost o hoață sau doar o persoană cu nevoi medicale speciale dar acum știți ce coșmar am avut eu azi noapte: coșmar cu zâmbet plin de milă, îndepărtându-se, lungit la nesfârșit. Dimineață mi-am propus să nu mă mai uit la filme polițiste un timp, că prea mi-au aprins imaginație.

Pentru cei care sunt curioși, doamna cu discurs onctuos, bisericos, blânduț, și cu ochi vii, nu s-a mai așezat la nici un alt rând.

Când mă gândesc acum la cele întâmplate îmi aduc aminte de una din lansări la care am participat la Gadeamus. Știți ce este un hidrapulpăr (sau hidra- pulpăr)? Pun pariu că mulți nu știți despre ce e vorba. Hidrapulpăr-ul este/era o mașină de tocat/topit hârtie. Acum când se pune accentul pe reciclare, această mașinărie a evoluat, după cum vedeți și în imagine. Dar în model vechi enorm, a existat undeva în apropierea Ploieștiului, la fabrica de hârtie Boldești Scăieni unde revistele, rebusurile, ziarele se transformau în hârtie igienică. Mașinăria nu numai că toacă celuloza pe care o ducem noi în zona de reciclare dar o transforma într-o pastă și apoi o ”restituia”, reutilizabilă pentru refolosire ca hârtie nou nouță (cei 3R).

Imaginați-vă acum societatea în care trăim că se învârte, și intră într-un astfel de mecanism, că emoțiile și vorbele noastre sunt amalgamate laolaltă. Un amalgam uman și social. Că mie mi se amestecă în cuvă intensitatea plină de lumină și zgomot a Gaudeamus-ului cu stranietatea întâmplării de la Gara de Nord. Ce rezultă? O zi cu experiențe noi, cu amintiri și mai ales dacă stau și meditez un pic cu niște întrebări unde răspunsurile încă nu sunt complete.

Când m-am ferit de necunoscută nu mi-a pus întrebarea dacă am făcut bine sau nu, pentru că a fost ceva instinctiv. Însă acest curs al întâmplărilor îmi oferă mai multe idei. Oare cum e mai bine să reacționez pe viitor la astfel de provocări ”stradale”? M-am întrebat dacă întâmplarea mi-a indus starea de izolare, în general față oamenii necunoscuți? Starea de a-i ocoli pe cei care nu se încadrează în tiparele mele? Oare mi-am micșorat limitele dorinței de a cunoște oameni noi? Voi avea cunoștințe/prieteni care după ce citesc îmi vor atrage atenția, în discuții personale, fie să nu mă mai plimb brambura fie să nu mai fiu credulă și să-mi limitez/restricționez relațiile. Alții, să mă feresc sau să reacționez în fel și chip, un altul decât cel natural mie.

Oamenii pe care noi îi credem falși, creduli, manipulabili, plini de ură și înguști la minte, n-o să se schimbe dacă le reproșezi și nici dacă arunci cu sarcasm în ei. Eu care mă știu bună la chestia asta cu sarcasmul m-am ferit cât am putut de starea asta de alterare.

Oamenii nesinceri nu se schimbă dacă îi arăți cu degetul. Nici dacă îi îndepărtezi ca nu cumva să te ”contaminezi”. Și în nici un caz dacă îi/te izolezi.

Ideea e să nu te ferești de ei ci să iei în calcul riscul de a fi alături de tot felul de oameni. Cu grija de a nu răni pe cineva. Mi s-a spus că e greu. Sigur că da, observ asta zi de zi. Dar în acest lucru constă frumusețea de a fi uman. Și imperfect. Și bănuiesc, toți care vă opriți pe aici pe pagină, aveți sigur idei cum se poate face asta.

 

..un hidrapulpăr

Somnul bifazic e cel normal și ce însemană atitudnea din proverbul ”Cine se scoală devreme departe va ajunge!”

 Timp de milenii, oamenii au dormit în două ture  o dată seara și apoi mai spre dimineața. Dar de ce? Și cum a dispărut acest obicei?

Un prim somn implica apoi un al doilea somn și astfel avem o noapte împărțită în două părți mai mult sau mai puțin egale. Cercetările au dus spre întrebări, descoperiri istorice și experimente. Întrebarea de la care au pornit este dacă domnul în două părți e doar o ciudățenie familială, zonală  sau reprezintă ceva mai mult pentru întreaga omenire?

 

Dacă acest somn cu două faze e de fapt ceva natural și de mult uitat? Pentru a răspunde la acestă întrebare cei care fac studii în somnologie au găsit mai multe referințe la acest fenomen misterios al somnului dublu, sau „somnul bifazic”, așa cum l-a numit ulterior. Unele au fost destul de banale, cum ar fi mențiunea țesătorului Jon Cokburne, care pur și simplu a trecut-o întâmplător în mărturia sa. Dar altele au fost mai întunecate, cum ar fi cea a lui Luke Atkinson din Yorkshire care a reușit să se strecoare și să înfăptuiască o crimă dimineața devreme între cele două somnuri și, potrivit soției sale, el folosea adesea timpul dintre somnuri pentru a frecventa casele altor persoane pentru fapte la fel de sinistre. De fapt și la noi există  povești care spun că hoții acționează în perioada cu somn profund adică pe la ora 4.

 

Cele două somnuri sunt menționate într-una dintre cele mai faimoase opere ale literaturii medievale, ”Poveștile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer (scrisă între 1387 și 1400), care este prezentată ca un grup de povestiri într-un grup de pelerini. 

 

Apoi găsim informații și în ”Beware of Cat” (1561) a poetului William Baldwin,  o carte satirică considerată de unii a fi primul roman din istorie, care se concentrează pe un om care învață să înțeleagă limba unui grup de pisici supranaturale terifiante, dintre care una, Mouse-slayer, este judecată pentru promiscuitate.

 

Dar aceste cercetări în operele literare au deschis doar o portiță spre această dilemă. Cercetările serioase de acum câțiva ani au relevat referințe ocazionale la sistemul de dormit în două etape în toate formele imaginabile ale scrisului: sute în scrisori, în jurnale, în manuale medicale, în texte cu scrieri filozofice, în articole de ziar și chiar în piese de teatru. Practic găsim în versurile unei balade foarte cunoscute „Bătrânul Robin din Portingale: 

 

...Și la trezirea din primul tău somn ți se va pregăti o băutură caldă/ iar la trezirea următorului tău somn, ți se vor potoli necazurile...

 

Somnul bifazic nu era unic și nu era doar în Anglia. Acesta a fost practicat pe scară largă în întreaga lume preindustrială. În Franța, somnul inițial era numit „premier somme”; în Italia, era „primo sonno”. De fapt, s-au găsit dovezi ale acestui obicei în locații îndepărtate precum Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Australia, America de Sud și Orientul Mijlociu.

 

La fel ca mulți romani, istoricul Livius ar fi putut practica somnul bifazic – el face aluzie la această metodă în magnum opus-ul său, ”Istoria Romei” ( sursa Alamy)

 

 

Avem chiar și o  relatare din zona colonială din Rio de Janeiro, Brazilia. Un cercetător în 1555, a descris cum locuitorii din orașul Tupinambá luau cina după primul somn, în timp ce un altul tocmai din Muscat (Oman) în plin sec al XIX-lea explica cum că localnicii se retrăgeau pentru primul somn înainte de ora 22:00.

 

Cercetătorii au descoperit că acest metodă fusese modul dominant de a dormi timp de milenii și că era o tradiție străveche pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri preistorici. 

 

Avem o prima înregistrare chiar și în Odiseea. Întrebarea rămâne? Cum funcționa acest obicei? De ce făceau oamenii asta? Și mai ales cum s-a putut ca ceva, ce era odată atât de normal să fie uitat/ trecut cu vederea, complet?

 

În Evul Mediu, somnul în comun era complet normal - călătorii care se întâlneau împărțeau același pat, la fel ca și stăpânii și servitorii lor (Credit: British Library)
 

 Chiar și în secolul al XVII-lea, o noapte de somn se desfășura cam așa: încă de la 21:00 până la 23:00, cei suficient de norocoși să și-l permită începeau să se trântească pe saltele umplute ... cu paie sau cârpe (alternativ) sau pe cele din pene, dacă erau bogați,  gata să doarmă câteva ore. 

 

La baza scării sociale, oamenii trebuiau să se mulțumească cuibărindu-se pe grămezi sau baloți de fân sauierburi, uneori aromate sau mai rău, pe podeaua goală, posibil și fără pătură. La acea vreme, majoritatea oamenilor dormeau în comun și adesea se trezeau cuibăriți alături de un sortiment variabil de ploșnițe, purici, păduchi, rozătoare, alături de membri ai familiei, prieteni, servitori și, dacă călătoreau, străini.

  

Pentru a minimiza orice stânjeneală, somnul implica o serie de convenții sociale stricte cum ar fi evitarea contactului fizic sau ca colegii de cameră să nu se răsucească/zvârcolească  prea des. Chiar mai mult, existau poziții de dormit stabilite. De exemplu, fetițele se culcau de obicei pe o parte a patului, la perete, urmate de mamă și tată, apoi de copiii de sex masculin, aranjați după vârstă, apoi persoane care nu erau membri ai familiei.

 

Câteva ore mai târziu, oamenii începeau să se trezească din acest somn inițial. Veghea nocturnă obișnuită oferea discuții sau mici treburi casnice. 

După cum se explică în cartea „La sfârșitul zilei: o istorie a nopții”, oamenii adesea stăteau pur și simplu în pat și discutau. Și în timpul acelor ore ciudate de” amurg,” colegii de pat puteau împărtăși un nivel de intimitate și conversație casuală greu de atins în timpul zilei.

 

În secolul al XVII-lea, elitele bogate dormeau de obicei în paturi de lemn cu baldachin și perdele, pentru a-i ține pe ocupanți la căldură și fără insecte și a-i feri de privirile curiose ale vizitatorilor (Credit: Alamy)

 

Pentru soții și soțiile care reușeau să navigheze prin logistica împărțirii unui pat cu alții, acesta era, de asemenea, un interval convenabil pentru intimitatea fizică. Dacă avuseseră o zi lungă de muncă manuală, primul somn le calma epuizarea, iar perioada ulterioară era considerată a fi un moment excelent pentru a concepe un număr mai mare de copii.

 

Odată ce oamenii erau treji timp de câteva ore, de obicei se întorceau la culcare. Acest pas era considerat un somn „de dimineață” și putea dura până în zori sau mai târziu. Era perioada cea mai mare de somn.

 

Mai târziu, practica a fost îmbrățișată de creștini, și să spunem eficientizată. Căci ei au văzut imediat potențialul ”ceasului de veghe” dela miezul nopții ca o oportunitate pentru recitarea psalmilor și a spovedaniilor. În secolul al VI-lea d.Hr., Sfântul Benedict cerea ca mai ales monahii să se trezească la miez de noapte pentru aceste activități, iar ideea s-a răspândit în cele din urmă în toată Europa - infiltrându-se treptat la întreaga populație.

 

Dar oamenii nu sunt singurele animale care au descoperit beneficiile împărțirii somnului în etape nocturne. Acesta este răspândit în lumea naturală și multe specii se odihnesc în două sau chiar mai multe perioade separate. Acest lucru îi ajută să rămână activi în cele mai benefice momente ale zilei, și le oferă prilejul ca inclusiv în perioada nocturnă să-și găsească hrană, evitând în același timp să ajungă ei înșiși, o gustare.

 

Un exemplu care a fost studiat recent este lemurul cu coadă inelată. Aceste primate emblematice din Madagascar, cu ochii lor roșii înfricoșători și cozile verticale alb-negru, au tipare de somn remarcabil de similare cu cele ale oamenilor preindustriali. 

 

„Există mari sfere de variabilitate între primate, în ceea ce privește modul în care își distribuie activitatea pe parcursul unei perioade de 24 de ore. 

Și dacă somnul dublu este natural pentru unii lemuri, există întrebarea: ar putea fi acesta modul în care am evoluat și noi pentru a dormi?

 

Un specialist în somnologie a făcut un experiment. După o săptămână inițială de observare a tiparelor lor normale de somn, acestora li s-a eliminat treptat iluminare artificială de noapte pentru a li se scurta orele de „lumină a zilei”, fie naturală, fie generată electric. Așa că în diverse anotimpuri din cele 16 ore obișnuite de lumină au rămas uneori doar 10. În restul timpului, au fost ținuți într-un dormitor fără lumină fără ferestre și complet învăluiți în întunericul catifelat. Nu li s-a permis să își îndrepte atenția spre altceva: să asculte muzică sau să facă exerciții fizice, și au fost îndemnați să se odihnească și să doarmă în schimb. Cercetările au arătat ce somnul lor depindea de ora la care mergeau la culcare.

 

La începutul experimentului, toți bărbații aveau obiceiuri nocturne normale, cunoscute de noi adică  dormeau într-o singură tură continuă, care dura de seara târziu până dimineața. Apoi s-a întâmplat ceva incredibil. După patru săptămâni cu 10 ore de somn, tiparele lor de somn se transformaseră. Ei nu mai dormeau într-o singură perioadă, ci în două jumătăți de aproximativ aceeași lungime. Acestea erau punctate de o perioadă de una până la trei ore în care erau treji. Măsurătorile hormonului somnului, melatonina, au arătat că și ritmurile lor circadiene se ajustaseră, astfel încât somnul lor a fost modificat la nivel biologic.

 

Au urmat mai multe experimente în întreaga lume. Se pare că somnul bifazic nu a dispărut niciodată complet - acesta dăinuie și astăzi în zone izolate ale lumii. El s-a schimbat pentru întreaga populație din cauza luminii artificiale, a presiunii sociale, din cauza apariției ceasului și alarmelor și mai ales  a Revoluției Industriale și impunerii unui servici în ture.

 

Un efect secundar major al schimbării obiceiurilor de somn ale omenirii a fost schimbarea de atitudine. În primul rând, am început rapid să-i facem de rușine pe cei care dorm prea mult și am dezvoltat o preocupare pentru legătura dintre trezitul devreme și productivitate. 

 

Cel mai satisfăcător aspect al tuturor acestor lucruri se referă la cei care suferă de insomnie la miezul nopții. El explică faptul că tiparele noastre de somn sunt acum atât de alterate, încât orice stare de veghe la miezul nopții ne poate duce la panică. Dar când oamenii află că acest lucru ar fi putut fi complet normal timp de milenii, descoperă că le dispare anxietatea. 

 

Vom avea din ce în ce mai multe experimente legate de surata și calitatea somnului. Până atunci să fim fericiți că nu mai avem compania păduchilor, puricilor sau ploșnițelor, că țânțarii ne lasă în pace. ... Să-i lăsăm pe cercetători să studieze cât pot ei de mult, mai ales dacă ne dau vești bune. Pentru insomniile nocturne, încercați să luați o carte bună să o aveți la îndemână. Pentru cei care au acestă posibilitate, reduceți și numărul de alarme și lăsați jaluzelele...

 

Sursa e mai jos.

 

 

 https://www.bbc.com/future/article/20220107-the-lost-medieval-habit-of-biphasic-sleep