Astăzi, când oamenii de știință examinează chestiunea vieții noastre interioare umane și de ce există aceasta, ei încearcă să rezolve o enigmă numită „Problema dificilă a conștiinței”.
Pe scurt, iată întrebarea: de ce avem o viață interioară?
De ce a considerat evoluția potrivit să ofere ființelor umane capacitatea de a reflecta, de a fi conștiente de sine, de a medita, de a visa și crea civilizații întregi, de a face poezie, sculpturi și simfonii, de a construi clădiri și societăți, de a reflecta asupra universului însuși? La urma urmei, niciun alt mamifer nu pare să aibă aceste abilități avansate - așa că de ce o avem noi?
Am dezvoltat pur și simplu această capacitate de a auto-reflecție și de a contempla viitorul și, dacă da, de ce nu o au/au avut-o alte creaturi? Are vreo altă ființă din lumea naturală aceste facultăți și, dacă nu, de unde provine conștiința noastră interioară și care este scopul ei?
Două tabere opuse au încercat să răspundă la aceste întrebări - filosofii materialiști și cei care cred că există ceva dincolo de fizic.
Tabăra materialistă, care uneori se numesc fizicaliști, crede că conștiința provine exclusiv din materie. Când creierul moare, se spune că moare și conștiința umană.
Cealaltă tabără crede că conștiința vine de undeva dincolo de zona pur fizică - dar credința lor nu este doar un spiritism new-age, „woo-woo”. În schimb, oamenii de știință care adoptă această poziție compară conștiința cu particulele subatomice - nevăzute și fără proprietăți fizice măsurabile, dar totuși demonstrabile și existente.
Interesant este că această importantă dezbatere filosofică despre problema dificilă a conștiinței a reînviat și a reapărut abia în ultimul sfert de secol - dar Învățăturile Baha’i au abordat-o acum o sută de ani:
Dacă acceptăm presupunerea că omul este doar o parte a naturii, ne confruntăm cu o afirmație ilogică, deoarece aceasta este echivalentă cu a afirma că o parte poate fi înzestrată cu calități care lipsesc în întreg. Căci omul care este o parte a naturii are percepție, inteligență, memorie, reflecție conștientă și susceptibilitate, în timp ce natura însăși este complet lipsită de acestea. Cum este posibil ca o parte să posede calități sau facultăți care lipsesc în întreg? Adevărul este că Dumnezeu i-a dat omului anumite ”puteri” care sunt considerate acum supranaturale (supranaturalul a avut de multe ori parte de descoperiri științifice fără tăgadă care au arătat cât de simplu este dacă cunoști/recunoști niște legi naturale până în prezent încă nerevelate).
”Cum poate fi atunci omul considerat captiv al naturii? Nu domină și nu controlează el natura din ce în ce mai mult în scopuri proprii? Nu este el însăși divinitatea naturii? Ar trebui să spunem că natura este oarbă, că natura nu este perceptivă, că natura este lipsită de voință și nu este vie, și apoi să-l relegăm pe om în slujba naturii și a limitelor ei? Cum putem răspunde la această întrebare? Cum vor demonstra și susține materialiștii și ateii scolastici o astfel de presupunere? De fapt, ei înșiși subordonează legile naturale propriei dorințe și scopuri. Dovada este completă că în om există o putere dincolo de limitele naturii, iar această putere este dăruită de Dumnezeu.” – Abdu’l-Baha, Promulgarea Păcii Universale, pp. 17-18.
Abdu’l-Baha a spus: „Adevărul este că Dumnezeu i-a dat omului anumite puteri supranaturale... în om există o putere care depășește limitele naturii, iar acea putere este dăruirea lui Dumnezeu.”
Această afirmație - și da, este una foarte importantă - nu poate fi dovedită științific. Ea depășește cu mult limitele fizice ale metodei științifice. Dar putem aborda întrebarea științific, ceea ce înseamnă excluderea altor posibilități într-un mod rațional până când singurul răspuns posibil devine evident. Așadar, să începem prin a ne întreba, așa cum a făcut filosoful David Chalmers în ultimul sfert de secol, ce face ca ființele umane să fie conștiente?
Știința modernă a demonstrat în mod concludent, în ultimii două sute de ani sau cam așa ceva, că tot ce există în lumea naturală provine din rezultatul demonstrabil al unor procese naturale inteligibile, cum ar fi evoluția. În acest sens, majoritatea oamenilor de știință văd oamenii ca parte integrantă a sistemelor naturale ale lumii - pur și simplu una dintre roțile din vasta mașinărie a vieții Pământului. Poate că oamenii reprezintă cea mai avansată specie (deși acest lucru poate părea discutabil, având în vedere comportamentul nostru unii față de alții), dar totuși, în opinia majorității gândirii științifice actuale, suntem doar una dintre numeroasele manifestări ale naturii în sine.
Această viziune științifică a apărut în principal datorită muncii lui Charles Darwin și a unei mulțimi de alți biologi evoluționiști din secolul al XIX-lea. Teoria lui Darwin despre selecția naturală a încercat să demonstreze că formele de viață de ordin superior se transmută și evoluează din cele de ordin inferior - un fapt acceptat de aproape toată știința contemporană. Acum, oamenii de știință din secolul XXI, cu avantajul suplimentar al cercetării genetice, au propus o „Sinteză evolutivă extinsă” care modifică teoria darwinistă prin încorporarea de noi cunoștințe despre nenumăratele moduri în care ADN-ul influențează procesul de selecție naturală.
O descoperire recentă foarte importantă influențează puternic teoria Sintezei evolutive extinse - epigenetica, schimbările fenotipului ereditare cauzate de factori externi sau de mediu.
Un om de știință descrie genomul uman condus de ADN ca fiind „hardware-ul” nostru, iar epigenomul nostru - suma totală a tuturor compușilor chimici atașați ADN-ului nostru - ca fiind „software-ul” evolutiv. Acum știm că software-ul, afectat de forțe externe, poate provoca funcționarea defectuoasă a hardware-ului sau poate chiar o funcționare mai bună decât în mod normal. De exemplu, poți moșteni tulburarea de stres posttraumatic legată de război a tatălui tău?
Da, poți. De unde știm toate acestea? Multe studii de cercetare au început să arate efectele puternice și încă puțin înțelese ale epigeneticii. Unul în special a studiat 20.000 de copii ai soldaților unioniști din Războiul Civil american și a descoperit că fiii soldaților care au devenit prizonieri de război în închisorile dure din Sud aveau, în medie, o probabilitate cu zece procente mai mare de a muri într-un an dat decât cei ai căror tați nu fuseseră capturați. Decesele premature ale fiilor au provenit în mare parte din cauza accidentului vascular cerebral și a cancerului - iar fiicele prizonierilor de război nu au fost afectate.Evident, avem mult mai multe de învățat în ceea ce privește influența traumelor și a greutăților asupra genomului nostru.
Dar primele descoperiri au început să ne ajute să înțelegem ceva crucial: nu suntem doar rezultatul ADN-ului nostru moștenit, ci o simplă combinație de genomuri fizice atunci când spermatozoidul și ovulul creează o nouă ființă. Această viziune pur mecanicistă a început acum să se estompeze. Mulți alți factori, unii încă nedescoperiți sau chiar neexprimați ipotetic și mulți care depășesc purul stadiu material, contribuie la totalitatea noastră ca ființe umane individuale.
Deși puțini au recunoscut încă acest lucru, aceste descoperiri au demonstrat în mod concludent că noi, oamenii, avem mult mai mult decât ceea ce ar putea crea materia singură.
Așadar, știm acum, cu o certitudine științifică crescândă, că o parte din noi - nevăzutul, necunoscutul, misteriosul și misticul - se extinde mult dincolo de simpla biologie. Suntem mult mai mult decât suma părților noastre. Învățăturile Baha’i au o explicație extrem de sofisticată pentru toate acestea, care susține descoperirile științifice și aprofundează și spiritualul:
… omul este dual ca aspect: ca animal, el este supus naturii, dar în ființa sa spirituală sau conștientă, el transcende lumea existenței materiale. Puterile sale spirituale, fiind mai nobile și mai înalte, posedă virtuți despre care natura nu are intrinsec nicio dovadă; prin urmare, ele triumfă asupra condițiilor naturale. Aceste virtuți sau puteri ideale ale omului depășesc sau înconjoară natura, înțeleg legile și fenomenele naturale, pătrund în misterele necunoscutului și invizibilului și le aduc la iveală în tărâmul cunoscutului și vizibilului. Toate artele și științele existente au fost odată secrete ascunse ale naturii. Prin comanda și controlul său asupra naturii, omul le-a scos din planul invizibilului și le-a dezvăluit punându-le în planul vizibilității, în timp ce, conform exigențelor naturii, aceste secrete ar fi trebuit să rămână latent ascunse. Conform exigențelor naturii, electricitatea ar trebui să fie o putere ascunsă, misterioasă; dar intelectul pătrunzător al omului a descoperit-o, a scos-o din tărâmul misterului și a transformat-o într-un slujitor uman ascultător. În corpul său fizic și funcțiile sale, omul este captiv al naturii. De exemplu, el nu-și poate continua existența fără somn, o exigență a naturii; trebuie să se hrănească și să bea, lucruri pe care natura le cere și le necesită. Dar în ființa și inteligența sa spirituală, omul domină și controlează natura, conducătoarea ființei sale fizice. Cu toate acestea, sunt formulate opinii contrare și concepții materialiste care l-ar relega complet pe om la o supunere fizică față de legile naturii. Aceasta este echivalentă cu a spune că gradul comparativ depășește superlativul, că imperfectul include perfectul, că elevul îl depășește pe profesor - toate acestea fiind ilogice și imposibile. Când este clar manifest și evident că inteligența omului, facultatea sa constructivă, puterea sa de pătrundere și descoperire transcend natura, cum putem spune că este sclav și captiv al naturii? Aceasta ar indica faptul că omul este lipsit de darurile lui Dumnezeu, că retrogradează spre statutul animalului, că supra-inteligența sa ascuțită este lipsită de funcție și că se consideră un animal, fără distincție între propriul său regn și cel animal. – Abdu’l-Baha, Promulgarea păcii universale, pp. 80-81.
sursa. https://bahaiteachings.org/epigenetics-proves-that-were-not-just-physical-creatures/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu