nelipsitele castane

... Îți dai seama, am adunat o grămadă... și ieri și azi... O plasă întregă fără să mă întreb ce-o să fac cu ele. Le găseam pe bulevard, în ploaia deasă și întristată  ori în iarbă, atât de lucioase,  cu acel sens al prospețimii care te face parca să le duci la nas or sa le guști,  ... unele neieșite din coaja țepoasă înca, în iarba de un verde puternic a parcului. Îmi făceau cu ochiul să le adun, zău, ... să le țin în mână, să le miros.

Au culoarea furnirului neprăfuit și un luciu de sclipiri de ochi șăgalnici. Am comparat. Culoarea ochilor mei nu e la fel de puternică dar poate uneori ochii mei lucesc la fel, umpluții de boabe mari de lacrimi.

Am întins mâinile cu pumnii plini de castane, lăsându-le să cada pe asfaltul umed. Zgomote seci. Câinii, vagabonzii, doar ei - ciulind doar o ureche, mă privesc curiosi și-și văd de drum. Eu, visez ... 

Să nu-ți închipui că ...

 Adu-ți aminte, ca sa creezi un suflet fericit, calitatea fericirii nu ține de abundența bucuriilor tranzitorii. Dar, ...  asta o ști doar că în prosperitate, mai ales în prosperitatea intelectuală ești mai ușor de derutat. 

Totuși să nu-ți închipui că eu am putut să cred, chiar și un singur moment, că fericirea ta se poate naște din singurătate, din gol și din sărăcie. Spiritual vorbind, sufletul nu trebuie să palpeze așa ceva!

A simți din plin fericirea, nu înseamnă a te bucura permanent de ambrozie și nectar ci de a cunoaște izvorul de unde provin acestea. 

De aici vine ardoarea elanului de a repeta experiența.

Sevă IV

Îmi sparg gândurile cu toporul

Mă răscolesc mereu,

Şi dau pârjolului ceea ce este de dat.

Până când îmi voi recăpăta lebedele înapoi,

E primul semn, că mi-au plecat vârcolacii.

Sevă III

Sub scoarţa-mi bătrână

Încă mă mai frământ în aluaturi amestecate,

Şi încă fac,

Ceea ce nu prea fac alţii,

Îmi zâmbesc mie-însumi...

- Surâsuri pe gondole, în canalele inimii -

Apoi învăţ să-mi rezolv problemele

Şi-mi pierd capul,

Pentru că mă gândesc la ce fac, când nu fac nimic...

Apoi, îţi şoptesc despre

Promisa transfuzie de sevă

Cu care sa-ţi îmbrăţişez fiinţa.

Sevă II

Mi-am pierdut capul ...

Ori, când făceam arpegii pe clapele secundelor

Sau, mai ştiu eu...?

Poate când conduceam tumultos, orchestra anilor mei

... ahhh anii aceia, sevă!

Şi dacă veacul scârţîie, 
Îţi scârţâie nu-i aşa omule drag!

E, pentru că mi-am ascuns sufletul întreg, 
Sub o pasăre cloşcă

Şi zâmbetul,

Sub o piele de porc, poroasă,

Pe care, figuranţii cu urechi de măgar, ciulite

Vor să mi-l facă mănuşi,

De dirijat.

Sevă I

Ei şi tu! Nu mă mai necăji!

Sunt rivală cu timpul

Şi, şti bine de ce!

Ceas de ceas,

Sufletul meu pitulice,

Pe umărul tău drept cântă,

Acelei flori a visării din tine,

Aspirând să te întâmpine...

La momentul potrivit

Uneori aleg ca vocea mea să spună cuvinte ca un trandafir care se deschide și nu ca un dialog sau ca un răspuns. Ceilalți, vor vedea floarea spre bucuria lor.

Uneori, ca azi, îmi proiectez glasul ca o întoarcere către mine însămi, știind că va rezona cu ceilalți. Și știu un simplu adevăr, cum și când va rezona cu ceilalți.

Uneori simt ca azi, că trebuie să spun anume cuvinte, la momentul potrivit. Acele cuvinte nu sunt mai speciale decât tăcerile ce ne înconjoară și care ajung în esența noastră.

Uneori, ca azi, am ales ca acest moment să fie potrivit între mine și voi. De ce? Pentru că azi, la mine începe anotimpul dăruirii. Mă rog să dăruiesc cuvintelor aripi ...