Sunt ca un instrument

Cânt, 
la mine însămi
ca la un instrument,
despre lumea asta singuratică
ce domnește
ce vibrează
în fiecare din noi. 

Cânt, 
până mă luminez.

Simt solubil
că eu sunt de acolo și nu de aici
Simt asta pipăindu-mă cu buricul degetelor pe interior,
și pe dibuite 
cu orice licăr de atom care,
poate fi contrapus 
întunericului singuratic al interiorului meu
ca pe unul din marile adevăruri ale permanenței.

Însuflețită de simțire
lumea singuratică rodește
se rostogolește,
prin posibile amestecuri,
combinații 
în număr infinit,
și mă străbate 
prin artere 
și vene,
ca un drum,
drum năvalnic
de sânge,
din creieri până-n tălpi.


Și cu cât drumul se desparte în mai multe căi 
cu atât mai mult 
am dreptul să  aleg ...

Nu arunca cheile înțelegerii, înainte de a-ți înfrunta propria realitate

Am dezvelit misterul
din murmurele destinului,
între visare și frustrare,
ca pe o pernă,
a mea,
de întuneric.

Ține-mă de mână,
Ține-mă de mână,
i-un  drum ce mă strânge
un drum slobod
de liniște interioară,
pe-o orbită ce caută
Centrul.

că era timpul ...

A fost o perioadă când eram într-o acoladă a vieții.
Eșuasem în ținutul
de la marginea mării mele interioare
și aveam o idee severă,
o idee străină, 
de domesticire
a mea de către mine.

Ba zăceam, într-o baie corozivă
Ba,  într-un vălmășag de constrângeri
din desimea de nepătruns a gândurilor.
Și eu,
ca un malaxor scoteam
gânduri gri,
pe un fundal nedefinit.

 ...și ca să ies, 
că era timpul...
mă inventez din ce în ce mai des.

cu văz - duhul

Toate posibilitățile, se reflectă în  mine!

am aflat asta,
dar sunt curioasă,
extrem de curioasă
cum vor înțelege asta gândurile
și intervențiile mele, 
tutelându-mi drumurile următoare.

... și dacă nu voi face așa, 
ca acest lucru neprețuit 
să poată fi combătut cu succes,
de mine. 
Ca de obicei.

Am aflat asta,
ca o responsabilizare a secundelor mele,
și-mi voi adulmeca zilnic, zilele,
ca o recompensă a amintirilor mele,
și-mi voi răscoli cugetul,
ca un semn că cerul craniului meu
se  frământă larg, cu văz - duhul,
într-o unire,
că nici nu te aștepți. 


.

de pornit

vai ce vă mai stresați!
ați pornit la secerat de sentimente?

oare nu vă dovedesc că e mai prielnic
dacă  folosiți 
cuvinte de pornit cu dreptul!

Extrasenzoriale

Toate sentimentele mele sunt vizuale, toate aprind  aceași altă de fiecare dată lumină dimineții, fără preconcepții, fără judecăți. Îmi imaginez marea din visele mele, pădurea misterioasă din visele mele, castelele luminoase din visele mele și multe, multe flori prin preajmă. Io mai știu dacă sunt flori au fluturi? 

Frumusețea se perindă vertiginos prin fața ochilor,  se schimbă în numeroase fațete și vine la pachet și cu trecerile din visele mele, trecerile dincolo ...

Vizitatori, oamenii coboară și ei în visele mele. Și-i primesc cu toate ale lor și chiar cu mantiile lor de ură, cu neputințele bine ascunse ori cu dorințele  de a mă schimba după chipul și asemănarea lor. Ascunse dorințe, în zâmbete apreciative... 

Așa încet, încep să am momente de claritate, la început mici pete de lumină pe toată imaginația apoi privesc totul ca pe ceva viu și lumina invadează. Asta e întotdeauna de neschimbat.  Și ca să se acomodeze schimbările le fac ei, natura și oamenii aceia, primiți de mine, la mine. De ce le fac ei? De la lumina pe care o căutau și nu știau! Nu eu le-a dat-o, nu eu le-am arătat-o, eu doar am fost martor. Pare-se că așa se comportă umanul inundat de lumină.

Eu doar îmi imaginez asta și mă bucur pentru ei și caut alți oameni ai schimbării și caut alte posibile treceri dincolo spunându-mi mie povești cu lumea perfecta pe care o voi găsi. O lume prietenoasă și nu solitudinea calmă și indiferentă a lumii în care să mă reîntorc.

Când mi-e dor încerc să mă revărs către. Când nu, întorc pagina.

Mi-e dor de semănături

Nu e inutil, înțelegi?
Îmi trimit buzduganul înainte
Să-ți anunț mica poveste din interiorul poveștii: 

Din zbateri interioare
Am redevenit mai vie
Și mai limpede ...


Am revenit
după întâlnirea cu râul care clipocea 
clar, 
într-o țară a secetei.
Am revenit de la marea, 
unde valurile se adună câte 19 odată, 
îndeplinind speranțe,
Eu, rătăcitor călător pe-o Arcă
în sus pe munte.
Am revenit din locuri unde 
am semănat foc și pară, 
ca pe o faptă bună.
Locuri și vorbe și fapte
amintiri și presimțiri
ce-și scutură sămânța...



Pe mai departe povestea spune că
Mi-e dor de semănături,
ca dorul unui luxuriant bonsai, 
de bătrânul codru...