Extrasenzoriale

Toate sentimentele mele sunt vizuale, toate aprind  aceași altă de fiecare dată lumină dimineții, fără preconcepții, fără judecăți. Îmi imaginez marea din visele mele, pădurea misterioasă din visele mele, castelele luminoase din visele mele și multe, multe flori prin preajmă. Io mai știu dacă sunt flori au fluturi? 

Frumusețea se perindă vertiginos prin fața ochilor,  se schimbă în numeroase fațete și vine la pachet și cu trecerile din visele mele, trecerile dincolo ...

Vizitatori, oamenii coboară și ei în visele mele. Și-i primesc cu toate ale lor și chiar cu mantiile lor de ură, cu neputințele bine ascunse ori cu dorințele  de a mă schimba după chipul și asemănarea lor. Ascunse dorințe, în zâmbete apreciative... 

Așa încet, încep să am momente de claritate, la început mici pete de lumină pe toată imaginația apoi privesc totul ca pe ceva viu și lumina invadează. Asta e întotdeauna de neschimbat.  Și ca să se acomodeze schimbările le fac ei, natura și oamenii aceia, primiți de mine, la mine. De ce le fac ei? De la lumina pe care o căutau și nu știau! Nu eu le-a dat-o, nu eu le-am arătat-o, eu doar am fost martor. Pare-se că așa se comportă umanul inundat de lumină.

Eu doar îmi imaginez asta și mă bucur pentru ei și caut alți oameni ai schimbării și caut alte posibile treceri dincolo spunându-mi mie povești cu lumea perfecta pe care o voi găsi. O lume prietenoasă și nu solitudinea calmă și indiferentă a lumii în care să mă reîntorc.

Când mi-e dor încerc să mă revărs către. Când nu, întorc pagina.