Fiecare scară, fiecare treaptă e făcută să macine destine la o moară de cuvinte pe care le duc apoi apele clipocind ... Fiecare treaptă te pune să te lepezi de lest, într-o muzică pe care n-o auzi, pentru că nu e ... cu care însă rezonezi, pentru că e mai aproape de tine fiindu-ți însăși miezul și te face să te miști în ritmul și-n nevoia, de a o trăi.
Iar eu azi, azi, nu pot prinde ritmul acelei muzici ce-mi curge prin vine, e ușor mai sesizabil uneori, doar uneori, când prin mine curg cuvintele unor rugăciuni... și mă seacă și zvâcnesc din nou izvoare și mă înfrigurez golită, ca mai apoi absorbind să mă satur dintr-odată ... Mai apoi, în ritmul pașilor mei pe alte și alte trepte, când cuvintele însăși devin liniște și mă leagănă și mă gâdilă și suflă peste mine cu momente când îmi vine să adorm și în aceeași clipită mă cutremură în starea aceea de neant și de zbor, în însăși vatra ființei mele. Și de departe, mult de departe în mine îmi șuieră, năruirea bolțile de-mi pică solzii rătăcirilor trecute ca niște paiete a căror urmă, par jocul cu nasturii unei haine pierdute, uitați și ei pe parcurs.
Și nu mă mai văd ca om de rând ci ca reflectare de cer, în apele curgătoare ...
Aaatât!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu