Sensuri

”Viața nu înseamnă să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii cea care conduce omenirea. În focul iubirii și fierul cel mai tare se înmoaie”. Mahatma Gandhi

Nu-mi mai ajungea lumea asta, așa că am încercat să mi-o îmbogățesc? 

Călătoria mea de curând, pe Muntele Carmel, nu e numai un voiaj fizic ci mai ales un drum spiritual.
Și încă nu știu dacă m-a împins nevoia sau dorința?

Chiar din primele zile îmi dau seama că oricât m-aș fi  pregătit înainte (iarăși nu fizic), pregătirea mea nu capătă un sens primordial ci e doar o  primă alimentare. Pentru că nu vei știi cu ce te încarci și ce vei lăsa definitiv în drum trebuie să ai rezervorul plin. 

Încep, mergând prin realitatea pe care am adus-o cu mine și în loc să încorporez eu noi energii spirituale mă ajută ca să încap eu, în ele. Cu totul. Și asta e ceva nou. Numai așa, ceea ce am învățat, prin fiecare pas al meu, devine esențial. De neuitat.  Esențial e și faptul că încep să folosesc alt limbaj. Pentru mine e un limbaj al luminii, al gesturilor, al gusturilor noi căutate, al zâmbetelor... al căutărilor, .. al întrebărilor esențiale? Aici înțelegi un alt fel de mod de a-ți ”petrece timpul” și de a-ți ocupa ”mintea”?

Mă întreb oare care parte dintr-o astfel de ”călătorie” e cea care o face de neuitat? De ce ”după”, ești altul, gândești altfel, ai alte deschideri?Stochez în mine gânduri legate de ce? Stochez semințe ce vor răsării mai pe urmă. 

Acum îmi găsesc un timp anume, regăsindu-mă... prin care acum apreciez alte nuanțe ale culorilor, o altă  armonie, multiple forme în nedesăvârșirea lor și într-o frumusețe uitată, a vieții. 

Și alte locuri au spectaculosul, nu? Dar acum încerc să scanez lumina, să obțin o altă istorie a mirosurilor întâlnite în cale, impregnându-mă cu ele când ”acasă” nici măcar nu mai încercam să simt sau să despart  aromele, de mirosul zilnic. Simțurile mele, toate sunt în plină activitate.


Fac în așa fel ca ceea fac în câtva zile să  devină parte din ceea ce sunt, pentru tot restul vieții mele?

 Acumulez impresii și realizez că conversațiile, drumul, locurile oamenii alături de care am fost mă îmbogățesc mai mult decât discuțiile mele zilnice de acasă. Chiar dacă nu au adâncimea vorbele de pe munte au o bucurie aparte. E aici, timpul  și calitatea timpului pe care o petreci printre străini, cu străini - prieteni, cu oameni care au același scop, aceeași atitudine  majoritar de  admirație și bucurie, aceași nevoie de a ști de a descoperi  de a fii maleabili, fiind în același timp mai vulnerabili? Oamenii devin mai vii. Eu simt cum, albe, îmi apar mici rădăcini absorbante. Timid.

Observ că dialogul interior, pe care-l avem este altul decât cel zilnic. Poate și mai sincer poate mai adânc. Poate necruțător cu mine însămi. Nu în sensul dureros, nevindecător. Nu mai caut perfecțiunea ci caut graduări. E ca și când ai ”atinge timpul„ și i-ai spune ce să facă. Asta pentru că oricum, printre toate aceste grădini suspendate într-un alt peisaj,  te simți izolat, într-o stare de bine, dar cu multe furtuni interioare. Ce arderi interioare se întâmplă prin care să lași curat în interiorul tău?

E și un drum al poveștilor, al poveștilor pline de istorie, uneori crâncene apoi a poveștilor noilor cunoștințe, și crearea de noi amintiri, o legătură către alte relații viitoare. 

Urcușul și coborâtul pe scări are o semnificație aparte. Încet sau repede, cu lungi sau scurte întreruperi, pare un drum mistic către văi spirituale neumblate, ne explorate încă, chemătoare. Puternic chemătoare. Și e un miracol cum întinderi de scări, o coborâre substanțială de poate 900 de metrii,  mi-a redat și redescoperit idealurile. Nu sunt noi dar eu mă simt ca nouă.

Coborând, ai dintr-o dată o admirabilă senzație de libertate și de oricând posibilă, desprindere către zbor. Și care te face să primești prin zborul tău imaginativ, fiecare clipă, fiecare foton de lumină, fiecare aromă fiecare adiere. Tot ce te atinge printr-unul din simțuri se lipește de tine. Ești atât de expansiv și în același timp plin de seninătate că-ți auzi ecoul inocenței că vezi prin prizma imaginației,  emanări de curcubee.

Ce aștept eu de la pelerinaj? 
De ce am venit? 
De ce am venit iar? 
Ce așteptă alții de la mine? 
Ce conexiuni? 
Cu ce conexiuni merg acasă? 
De ce acumulez  poveștile?
Cine mi le așteaptă?
Cine, câți, care???? 
.
.
.
.

Cu câte picături mă adaug eu, celorlați?