Povestiri din pelerinaj (Dau samă ... I )

Stăteam fascinată să ascult povești șoptite, povești vechi, neînțelese de mine la vârsta aceea despre călătorii, și greci și comori, despre negustorie și hagialâc, despre pierderi și supraviețuire, câștig, război, frici, creștere. Era o mitologie - alta decât în cărți  - din care chiar făceam parte,  de care aveam parte mereu, prin cine știe ce obiecte, fragmente, pe care le descopeream răscolind casă ori printre cuferele podului. O mitologie personală ... pe care o înfrumusețam liniștită apoi refugiată din nou în podul plin. Era în credința mea  nestrămutată de a trăi acele povești, o curățenie și o vitejie pe care o completam  cu un sentimentul religios atât de luminos și o mirare silențioasă. 

Toate poveștile mele erau frumos aureolate de fabulos iar faptul că veneau pe filieră familială,  intrau misterios în componența atitudinii mele încât mă credeam înnobilată de a le ști, fără să le împărtășesc mai departe. Căci altfel și-ar fi pierdut magia. Iar maestrul de ceremonii era bunica mea. Era așa un fel de pact între noi două, credeam eu. 

Bunica mea, era ”mamaia” Marica, ea pusese un fel de tablou cu  Sf. Nicodim  la mare cinstire chiar în bucătărie. Și cu el dialoga zi de zi , în prezența mea ca eu, să iau aminte. Doamne câte lecții am primit eu de la cei doi! Nu era icoană ci  un fel de ”diplomă” de merit, care demonstra meritele bunicului meu, la repararea acoperișului mânăstirii Ghighiu și a așezămintelor maicilor. Doar eu, care încă nu știam literele, aveam mare stimă pentru asceticul Sfânt, în straie bizantine că  el mă urmărea și oricum dimineață de dimineață, stătea acolo să mă binecuvânteze, când măncam. 

Tabloul trona chiar deasupra mesei  largi neșlefuite la care încăpuse familia mamei de când fusese făcută casa. Dimineața, eu în capul mesei singurul copil, mezină printre nepoți și mamaia mea  îl amesteca în vorba  și pe Sf. Nicodim și așa luându-l martor la tot și la toate  ne începeam ziua. 

Mi-am adus aminte de toate acestea, stând undeva pe Muntele Carmel, legându-mi cu ușurință trecutul de prezent. Doar simțind în mine acel ceva de curățenie copilărească, de mirări care nu se mai sfârșesc dar care simplifică, de rădăcini care cresc și nu știi de ce, într-un nou anotimp al magiei. 

A fost ca și când  în coborârile mele matinale pe cele 19 terase ale muntelui, m-am întâlnit la un colț de viață cu mine. O eu la 4 - 5 ani și o eu la 52 ... m-am întâlnit și așa m-am trezit... într-o atmosferă unde tot cerul foșnea de viață ... în răsărituri superbe, într-o lumină caldă și eu având senzația că sunt luată de mâna aceea micuță și îndreptată de pe atunci, pe acest drum.

Și nu mai era minunea străbaterii maiestos, a coborârii unor scări. A străbaterii unei arhitecturi și omologării unor geometrii de piatră, apă și flori... Mă străbat fiorii gândind cum în același timp, mintea mea a putut evolua la atare înălțime, cum puterea viselor mele  întâlneau visele altor oameni și dorințele mele se completau cu dorințele altor naturi umane decât ale mele și cum gândurile mele  se zbuciumau să iasă și să se nască. Cum clocoteam, pentru a face un alt pas pentru înțelegerea a cum s-a născut  Cuvântul. Gândurile, reflecțiile mele, metaforele mele, nu puteau  încă să se cunoască pe sine și să devină libere într-un astfel de mediu. Magmei îi trebuie  ori o gândire de o înaltă febră interioară ori pacea așezării iar eu nu aveam decât febrilitatea generării. 

Prin Scările Carmelului, am cunoscut febrilitatea și fervoarea genezei. Atentă la semne, la imagini, la oameni, la iluzii și întâlniri. Permanent pregătită de a capta. Și chiar dacă în mine nu era deloc pace interior, era o imensă bucurie pentru fiecare secundă, Eu, acumulând esențe.