DACĂ AM TRĂI ÎN EXTRORDINAR F_I_E_C_A_R_E CLIPĂ

Ah, ace ce cos harnic 
în pânza destinului gândurile mele
par o cascadă tare firavă,
peste lumea din jur.

iar înăuntru, personajele mele 
sunt într-o pace deplină,
coabitează pașnic 
și se exprimă
uneori o mai iau în răspăr
de dragul micilor devieri jucăușe
dar,
par a pica repede la consens.

dar am învățat 
că trebuie să-mi asum riscul de a învăța până la capăt
și asta se face doar când ajungi în Extraordinar


...doar atunci, toate poverile ne devin iubire fierbinte.

.



.

EU ÎȚI OFER ACCES ...

Nu te lăsa surprins de instantaneele 
clișee, venite din oriunde;

vorbele, 
mie,
mi s-au învechit în mine
de atâta dor să te cunoască ...
chiar dacă
îmi este suficient din tine, 
firescul
adică să-ți cânt
să ți spun
să mă joc 
și cine știe 
să aștept și nițică reciprocitate
căci pentru unul ca tine,
întâlnit în cale,
nu știu de ce 
dar ideile mele sfârâie în rutina 
deplină. 

Nu-ți voi împușca trăirile tale de demult
doar pentru că eu nu le-am cunoscut
nu voi  scoate din adâncuri țapii ispășitori 
ai neputințelor,
doar pentru că eu mi i-am bifat.
... poate cel mult  
ne vom fi ceas deșteptător
când ne vor veni ”trezirile”.
Întregirile.

Doar de curând, 
eu am aflat, că

viața, 
viața asta bre!
e, o meserie de echipă,

...așa că eu îți ofer acces.




.

MULȚUMIREA PE CARE O CĂUTĂM

“Ai grijă ca în viață să nu alegi o cale falsă. O cale falsă este ceva ce te atrage din motivele greșite: bani, faimă, atenție și așa mai departe. Dacă simți că ai nevoie de atenție, simți cumva în interiorul tău o lipsă, o nevoie de a fi iubit și ți-o umpli cu iubirea sau aprecierea publicului. Dacă ceea ce alegem să facem nu corespunde cu cea mai adâncă înclinație a noastră, atunci nu ne găsim mulțumirea pe care o căutăm. Munca noastră suferă din această cauză și atenția (banii, faima) pe care am primit-o inițial începe să dispară în ceață. Dacă este vorba de bani și confort atunci acționezi din frica de a nu îi satisface pe părinții tăi. Ei te vor îndrepta spre meserii lucrative, bănoase, dar sub această intenție s-ar putea ascunde ceva: dorința de a avea nu mai multă libertate decât ei aveau atunci când erau tineri.” (Robert Green)


Îmi pun tot felul de întrebări ”grele” pe care le evit(ăm) instinctiv, pentru că răspunsul sincer dat mie (nouă), ne-ar pune la munca de a ne schimba. Ne-ar face să credem că am pierdut, ne-ar proiecta în locuri și spații de care ne-am rușina sau în care noi și nu alții, ne-am vedea ridicoli. E mult mai bine să găsim pe alții ”țapii ispășitori” și uite așa încetul cu încetul ieșim fără să vrem afară din joc și devenim niște ”încuiați”.


Uităm că destinul nostru este un gherghef, la care ne țesem cel mai frumos destin și model nostru trebuie să fie unic. Și uităm mai ales să reflectăm periodic, care este drumul care contează: acela în care ne aliniem permanent gândirea și faptele față de valorile noastre cele mai înalte..., față de limpezimea și curățenia și certitudinile noastre cele mai frumoase și prețioase în același timp... E o întoarcere a conștiinței asupra ei însăși fără judecăți sau prejudecăți. E descoperirea unei astfel de stări unde tot ce se petrece în tine e de o așa frumusețe, simplitate și sensibilitate și este atât de prezentă în adâncul nostru la fel ca și înclinația naturală a sufletelor noastre, spre iubire...


Și acum cine are curajul????

Oare răspunsul este să ai un milion de dolari?

Care sunt rezultatele asupra mea a persoanelor care mă critică sau mă bârfesc?

Oare diploma (școala , studiile, etc) pe care o am o să-mi ofere un loc de muncă stabil și siguranță?

Suntem diferiți de acel hamster ce aleargă pe o rotiță crezând că ajunge undeva și asta îmi doresc întreaga viață? 

Textele siropoase și complimentele mieroase ale celor din jur, mă ajută cu ceva sau doar se folosesc de dorința mea de a fi iubit și apreciat pentru a îmi vinde lucruri sau pentru a mă controla?

Oare trăiesc viața mea sau viața impusă de familia mea și considerată ”satisfăcătoare” și impusă prin rețete sociale și culturale ca ”fericire” și împlinire? Și dacă fac asta, de ce?

Dacă nu mi-ar fi frică, ce aș face acum?

Urmează să fiu fericit atunci când voi avea o persoană (cel puțin o persoană) să mă iubească?
Care este scopul meu în viață? Care e drumul meu propriu? Mi-l construiesc sau sunt doar un pion în visul altora, în viața altora? Aștept de la alții să-mi facă planurile pe care mi le doresc?



întrebările vin dintr-un articol găsit la: http://crististefan.com



.

nu-i loc de liniștea caldă

Nu vreau ca viața mea să fie doar  un hocus - pocus, de-a gata
ci un fel de neastâmpăr,
când mă duc în departe,
mult în departe,
și am o altfel  de căutare,
de nici eu  să nu mă mai credeam în stare.

Nu vreau să nu mă mai cred,
pentru că uneori evit
ca vocea să nu-mi fie convingătoare
căci ea, 
știi doar,
ar putea plutii deasupra străzilor
ori deasupra norilor,
în ecouri puternice
de până și cerul s-ar transforma în ceva diafan ...


Și nu vreau să nu mă mai pot,
pentru că ar fi prea greu de îndurat
căci mi-aș  despuia anii de toate emoțiile
tricotate migălos alături de oameni pestriți,
acei ca și mine, cu dureri pentru drum
ca și cei care au ales alte căi, alte lumi și au probabil 
în cuprinsul lor încrustat, alte limbaje intraductibile.


O să tot privesc la lumea din jur
cu muțenia mirată a ochilor de căprior
în fața puștii ce o ia în cătare!
O să-mi cer migălos, să-mi scutur aripile
și cu multă atenție
o să mă feresc să mai ies din joc
și o să aflu mereu
cum gustă plămada 
necoaptă încă
a sentimentului infinit de fericire care nu este deloc o liniște caldă. 



.

Tratat de neofilire

Gânduri risipite, plutesc în derivă
peste tăcerile noastre de celofan...
Neliniști cu gust de înnecăciune
vorbesc sacadat,
revărsate-ntr-o cascadă zgomotoasă.
Se rostogolesc în valuri,
angoasele
în neguri dese,
despuindu-ne sufletul
și șiruri de obsesii ne așteaptă
ca idolii de teracotă, 
pe șemineu ...

Prin toți porii ni se scurge vlaga,
până în clipa zvâcnetului 
ce ne poartă aievea
spre reîntoarcerea la rotunjimea vieții,
și desigur la locul rezervat
unde simțim că nu ne-am pierdut
întru El. 


.

pe drumul care contează ...

M-am trezit  născută într-o colivie e adevărat,
m-am trezit știind că nu sunt însă încuiată
și știind că sunt parte,
mai ales parte, din tot și din toate ...
... am  în mine, 
gustul diferit al amarului din durere prelinsă, 
amestecat cu lacrimi de imensă bucurie 
și harta căii  lungi, până la stele
și până dincolo de ele...
de-ai știi, 
că-n mod curent  
mi's ... cufundată-n în sfârșeală, 
când cei care-mi respiră'n față ură
și-o suflă-nnegurat în cerul sufletului meu.

și de câte ori de mă las în voia lipsei de speranță, 
fără putință ademenită-s,
în puțuri ale necruțării
simțind cum cu încetul
ele, mă absorb...



Dar ieri, 
căci ieri-ul-i mult mai bun decât un mâine, 
am pus deoparte-un timp,
să-mi scutur aripile bine
ca nu care cumva
să mă mai pierd 
pe mine, printre „eu”-ri și ”tu”-uri și ”ceilați”.

Și, zău dacă nu azi 

cât p'aci era 
să mă-ndrăgostesc lulea
de mine, 
cea nouă. 

Chiar de la prima oră!

Noiembrie nostalgic

Merg pe străzi din care-mi alunecă  toamna, aievea...

Tiptil ceața,
sufletu' mi-l
cufundă până la gustul diferit
al necruțării
unde,
știu doar atât:
că ne-am ales!

Noi doi,
ca praful, de stele ...

Și mă-ntreb:
- ”Vei căuta vre-odată sărbătorile din mine???