Iaca'șa și iar așa ...

Încep să-mi cunosc  slăbiciunile 
și niscaiva puteri abandonate
(părăsite un pic, făr'de-a fi uitate)
și n-o să fac din asta drame sentimentale
ori coruri de văietături ...

Doar monologul meu interior
se va schimba
radical
ca să diger mai bine unele cuvinte
ce-mi rămân sleite pe cerul gurii
ori de câte ori
dedesubtul,
își bagă coada
și mă trimite-n telenovela vieții...

Și pentru că știu că viața mea e un continuu
o sumă de puncte de urcuș-coborâș, 
ocolișuri și obstacole întortocheate,
în modelul lor unic,
am eu,
o așa mâncărime pe limbă 
să v-o zic,
c-aș zbura c-o așa stare
de ”iaca, io mai pot”....

.

ninsoare-n ianuarie

Ninge-n amurg, 
peste sufletul meu  obosit
de atâtea amintiri ...
...seara luminile se sting
doar inima întârzie-n incandescență
așteptând să vine cerboaica cea falnică
care știe că de-mi voi  hrăni visele cu jarul iubirii
ele, 
se vor împlinii...
ș-atunci 
cu fiecare bătaie a inimii mele, 
o să renasc.

.

”destin”-ație = locul destinului nostru

Uneori în sinea mea păcătuiesc, mare mândrie, să cred că  sunt mai specială decât sunt
Și mă supăr pe cei care, fără de vină,  îmi arată cât  de obișnuită sunt.

Alteori e invers.
Dificilă alegere.


Uneori înăuntrul meu, confund experimentul, cu imaginația și experiența jocului
Și atunci mă duc în cel mai identificabil loc al meu dinlăuntru
Ciocăn,
Și când mi se răspunde
Scot limba îmbufnată.
De ciudă.

Dar azi, am reușit să stau eu, de vorbă cu mine
Să stropesc totul cu sămânța ideilor mele
Pardon, ale noastre amândorura
Să întârzii în altă alternativă
Să îndur, fără concesii starea mea solară
Să descopăr cât de simplu este să străbați insondabilul
Și să degust starea de bunăvoință.

Premize deloc dificile când sunt încrustate în căldura vie a unei marmure albastre.

.

La ce folos umbrele?

nu mă grăbesc cu toate că mor de nerăbdare
știu că mă umplu,
știu că mă-npovărez
dar asta este doar pentru că am nevoie de greutatea coacerii
doar așa pot să proiectez umbre
clare și distincte.
Și am nevoie de umbră ca să știu că exist
chiar dacă greutatea asta telurică 
înseamnă tot ce negăm...

doar așa, în tihna balastului
savurez acumulările
pot să văd felul în care te porți,
felul în care râzi
felul în care ești disponibil față de alții
absorbi
însemni
cumpănești,
chiar așa aflu cum te simți,
când simți, 
cum coabităm 
și ce ne reprezintă
numai așa ne lăsăm surprinși
și vom da formă identității marelui Suflet.

Marelui nostru Suflet
pe parcurs lui firesc.


.

DE URAT, PAȘI DE RENAȘTERE

Poate e clipa unei posibile urări:

Azi e timpul și vreau să te-ndrăgostești din nou de tine însuți. Să intri înăuntrul tău și să stai de vorbă tu, cu tine. Cu mare drag. Să-ți spui că aștepți daruri și că fiecare moment de schimbare trebuie să fie din cel ce-ți aduce și fluturi în stomac. Io-ți zic, fără fluturi, puși unde trebuie, n-are chic!!!

E de înțeles că, după o astfel de convorbire mintea ta se va mări și se va transforma. Ca un dulap cu un singur sertar, ea, va devenii o minte cu mai multe cutiuțe. Toate de umplut. Din nou.

O astfel de discuție interioară determină până la urmă să pui pe făgaș un flux. O mișcare de translație de la cel care ești la cel care ai vrea să fi. Un robinet care închide ceva și deschide altceva, simultan.

Și când lucrezi cu tine vei învăța să lucrezi cu ”neîndeajunsul” și cu ”foarte importantul”. Apoi, trebuie să ai convingerea că nimic nu-ți iese mai frumos și mai bine decât când crezi că ești în fața unui moment providențial. Al tău. Dedicat ție, în totalitate. Atunci, oricare clipă poate deveni clipa dulce a bucuriei. Și cu nerăbdarea și cutezanța copilului care a învățat să treacă strada, să-ți zici:

- ”Uite-l acum vine, ăsta e! L-am prins, nu l-am scăpat! Și clipa asta s-o ții  bine, s-o ții în frâu, să nu-ți scape.

Și urmele fiecărui ”da” acceptat, vor fi vizibile ca și pașii pe zăpadă. Dar nu tot timpul e ”da”.

Și din nou, cel mai frumos cadou ție, îți este atunci când descoperi că deși vrei să te schimbi spui mai tot timpul ”nu”, ”nu vreau”, ”nu pot”, ”nu încerc”.
Să te aștepți să se întâmple asta! Să știi c-o vei face! Inevitabil, o vei face. Pentru că natura noastră joasă, ne trage privirea înapoi, la drumurile călcate deja ... Și fie că e un ”nu cu încrâncenare și furie” sau un ”nu speriat” sau ”nu-ul celor care nu știu să facă primul pas” să te poți schimba, spunând: ai putea să-l înlocuiești pe ”nu” cu ”ia să văd, cum s-ar putea?„ căci deabea atunci înțelegi că drum înainte încă nu se vede. Și e o cumpănă: între drumurile tale frumoase și comode care rămân în spate, un fel de poteci umblate deja și desțelenirea unuia nou. Și, e o muchie de creastă: între intersecțiile cunoscute și poate deschiderea unei căi secundare din drumul inițial.

Să nu te dai deoparte.

Să nu care cumva să clachezi.

Să-ți spui simplu, cu năduf:
-”Uff, ce mă enervează asta!!! pentru că știu ce și cât mă scoate pe mine din sărite și din limitele mele dar cerul mi-a deschis posibilitatea de a îmi trage sufletul și a-mi pune curajul la-ncercare!!!

Și devine așa dintr-o dată simplu - un pas simplu. Tot mai simplu când mai trag odată aer în piept adânc, adânc, învățând că la orice răscruce de drumuri, te apropii din ce în ce mai mult de tine și de înțelegerea ta mai profundă.  Oricare ar fi drumul ales, el face parte din modelul tău aparte, divers și unic.

Și sleit după toate astea, să te întorci din nou la tine și să ți se pară că ai devenit mult mai frumos.

E înăuntrul tău zi de sărbătoare de re-naștere pe dinăuntru. E clipa când reînnoiești uleiul în candela vieții și poți radia mult mai departe.



.

a se menține în viață

Să ne durăm o trainică interogativitate
nu simple ”de ce”-uri copilărești
să ne-ondurăm ca fel de libertate 
pe-un spațiu infinit deschis
fără sfârșit,
c'opțiuni și risc,
cu alunecări
și viituri străine, toxice.

 ... e locul 
unde realitatea mea diafană,
se-mpiedică curent 
de marșul meu ostășesc
care nu înțelege decât repere 
și nicidecum mistere
care mă regăsește uneori frântă
dar în nici un chip pierdută
și care știe,
că toate canalele mele de disperări și neliniști 
au dat pe-afară 
dar nu mă inundă...



să ne-durăm interogativitatea,
transfuzie,
în memoria senzorială
și ulei,
în candela vieții.




.

al 13-lea ceas

care va să zică 
suntem într-al treisprezece-lea ceas
e timpul să ne-ntoarcem  
și să ni se pară mai frumos,
frumosul,
dosit pe neașteptate, 
într-o rândunică cu umbra-i de săgeată,
coborând razant din cer.

e timpul  noului consens din noi,
să deschidem tot mai multe poteci din traseul inițial,
să ne îndiguim meandrele fricii
să ne lăsăm surprinși pentru tămăduire,
și să captăm în sorbul sinelui, gândul cel bun...

e timpul  speranței 
deja agățată de noi
să se ridice ușor
să-și cântă melodia fără cuvinte
fără a obosi niciodată.


.