"Every blade of grass has its Angel that bends over it and whispers, Grow, Grow." (The Talmud)
Explorez cam de multișor
acel loc al meu interior
unde nimic nu e imposibil!
Așa că plec în lume să-mi încerc norocul,
să dispar
rătăcind, în această lume dificilă.
Uf! Această lume-i imposibilă,
miroase a muguri striviți,
dar înaintez
cu aceea durere de a recunoaște că pot fi și învinsă
și cu aceea bucurie că
de fapt fiecare fir de iarbă
poate avea un înger
ce-l ajută să crească.
.
Ce vrem noi de la noi?
O lume perfectă cumva?
Ș-atunci adunăm zilnic șabloane
ce mi se servesc delicat, pe pâine?
ori strângem acolade de adevăr-înjumătățit
toate vârâte pe gât?
Nici n-ai habar câte cicăleli mă-ncarcă
ori câte bătături ale sufletului am putea suporta noi împreună!
Ori cât exces de zel ne presează creierul
dintr-odată devenit foarte plastic?
De ce crezi că pregătindu-ne cea mai septică atmosferă dintre noi doi
Adică un fel de lume a inacțiunii,
vom fi salvați?
Stau la pândă, nenumărații
doar ca să-mi adune micile scame ale greșelilor
din ceea ce eu știu
că aș fi împrăștiat!
Nu-nțeleg?
Nu-mi vrei nici sudoarea
nici sentimentalisme siropoase
nu-mi accepți superficialul?
Constrânse la sterilitate
simțăminte mele devin abuzate
și eu devin confuză.
Ce vrem noi de la noi?
O lume perfectă?
Îndoiala asta pusă metodic în brațele-mi,
mă usucă!
Ș-apoi?
... Chiar o să plivim fiecare încolțire?
Chiar stăm la pândă
fără să așteptăm să (ne) vedem creșterile?
...
azi
n-o să mă măsor în intenții bune
câte or fi fost ele de multe,
de prea multe
intenții?
hm, eu nu le știu rostul
și nici finalul
nici satisfacție nu am de la ele;
sunt uneori adevăruri
pe care dacă nu le-aș fi spus
la momentul acela
unul special,
ar fi rămas uitate-n mine.
.
astăzi
o să mă măsor
flămând
în porții mari,
poate duble poate triple
de cum îmi afirm identitatea
și unitatea,
acel ceva care seamănă
credibil
cu ”acasă”,
o durere nebănuit-n fericire,
aceea durere și aceea fericire
care în obligă
în mod sincron
la devenire
și la fascinația
care mă face
să mă întorc
prin drumuri
neapărat interioare
spre a fi împreună mereu.
.
”Cine pierde copilul pe care îl are în el, o să blesteme ziua asta pentru tot restul vieţii .” (Pablo Neruda)
Atunci când lumina intră în întuneric, întunericul a dispărut. Vă e clar asta, nu? V-a fost dat s-o experimentați? Cu siguranță! Și poate că am avut întâmplările noastre, mai ales inverse, când ne pierdem lumina și ne invadează întunericul.
De aceea nu uitați să vă deschideți spre lumină cu tot ceea ce sunteți. Încercați-o și p'asta: Verificați-vă cum stați cu ceacra voastră de clovn!!!
Hmm da, nu știți ce e asta? Oamenii știință au descoperit motivul pentru care apar toate dezastrele din viețile noastre: seriozitatea, posomorala auto-impusă, severitatea și melancolia îmbibate de rigiditate, etc. Și desigur au verificat și care este remediul care ar putea rezolva aceste probleme grave. Avem deja stabilită și noua sursă de vindecare. E o descoperirea epocală: o nouă ceacră aflată undeva, între ceacra inimii și cea a gâtului și responsabilă cu râsul de toate felurile lui. Râsul gâlgâit, râsul în hohote care te cutremură, surâsul luminos...
În mod cert, dacă cel ce se simte mizerabil sau are tot felul de probleme, dă tot timpul în gropi sau nu face altceva decât să judece oamenii, să-i ia în derâdere și să-i bârfească sau să le găsească vină altora, întotdeauna altora, atunci înțelegem că n-au mai râs - surâs de mult timp și nu de alta dar motivul vine de la ceacra respectivă care este clar închisă, blocată, baricadată. Și cică și toate bolile și toate marile păcate, vin de aici.
E de imaginat, că atunci când ceacra cu pricina este închisă sau îmbrobodită de noi înșine, toate celulele corpului nostru, dar toate odată, din fiecare organ, din fiecare degețel sau capilară, afișează o față tristă iar atunci când deschiderea s-a produs, aceleași celule funcționează cu un zâmbet de râs - surâs și devin roșii-n obraji: Nu v-ar place să avem celulele, toate rumene-n obraji de atâta zâmbet?
Este o energie psihică imensă, de care oamenii de știință își dau seama imediat dacă este sau nu este în celule amintite. Dacă pe capul celulelor noastre pică vină, frică nejustificată, ură sau ele sunt forțate să iasă din dragoste de timpuriu sau dau bătălii de unele singure, este normal să fie posace și întunecate. Și degeaba spun ele ce le lipsește căci noi nu suntem atenți la limbajul lor. Prin urmare au nevoie de o gură de lumină și mai degrabă de a o capta în joacă printr-un proces ludic. Cum am spus, acest mecanism psihic care se numește râs - surâs, are capacitatea să dilueze, dezactiveze, deblocheze. Apoi să facă să dispară vălurile astea opace, într-un vârtej uriaș, înghițind toată mizeria, durerea, furia, resentimentele, nemulțumirile și nefericirea și mai știu eu ce alte gunoaie... Păi nu se zice că ”îți stă ceva în gât?” Îți trebuie mult râs să eliberezi locul. Când produci râs în cascade, el dă la cap și sparge în mii de bucăți toate crustele ce te fac inflexibil. Atunci dă năvală și lumina și locul se umple concomitent. Și deja vizualizezi zburând balonașe care mai de care, ce parcă te gâdilă pe interior. Când se sparg de pereții fiecărei celule iau formă de inimioare roșii efervescențe ce se așează și reașează în fiecare celulă. Uneori au nume diferite cum ar fi ”eliberarea” și starea de bunăvoință dar în marea lor majoritate acestea se numesc endorfine. Și când experimentezi fenomenul, pentru că el se poate experimenta de oricine, asta e clar, simți că sentimentul de separare dispare. Simți că nu mai ești amorf. Simți că nu mai ești ”doar călduț”. Pentru că râsul - surâsul, nu v-am spus, această ceacră se deschide numai dacă ești cu cineva și faci experimentul împreună. Atunci simți că nu mai ești ”orfan”, pentru că așa și și-au căpătat numele balonașele astea în engleză (după asemănătorul endorfhin = endorphan, adică mai pe înțeles ”end” - orfan) Acesta este bine cunoscutul efect de a nu mai fi orfan, de a nu mai fi singur. De a căpăta încredere :) De a nu mai sta singur în întunericul din tine.
Aristotel spune că bucuria extremă, beatitudinea adică, este starea ideală de înțelepciune. Deci fiți înțelepți, nu vă lăsați celulele voastră să fie triste! Una la mână. Și nici nu mai așteptați ca mediul în care sunteți să se umple de tristețuri. Dacă credeți că cineva vă va atacă cu întunericul din ei sau că atmosfera în jur devine dezolantă, așa cum recomandă oameni de știință (dacă vreți să credeți asta!), trimiteți mii de baloane în formă de inimii roși către armata de atacatori. Bombardați-i!!! Râdeți - surâdeți lor și cu ei. Umpleți-i de iubire și bucurie. Nu-i mai lăsați orfani și ai nimănui. Disipați întunericul care ne invadează.
Amintiți-vă să redeschideți ceacra asta de clovn!
.
.
Aștept să trec de întuneric! Așa cum aștept cu satisfacție, să trec de tot răul din jur și tot ceea ce acesta înseamnă pentru mine, prin iubire, prin creativ, uneori prin poezie dar mai ales prin amplificarea nevoii de Dumnezeu și tot ceea ce înseamnă acest lucru pentru una ca mine! Așa că de fiecare dată scot din mine armata de sine! Să mărșăluiască.
- De ce mi-ar fi frică mie, să mă sondez?
- Pentru că am prea multe întrebări! Sau pentru că uneori nu am nici una?
-
E evident că toate întrebările mele de acum, au răspunsurile deja în mine.
- O să-ți dau un exemplu: uitându-mă-n în
jur, descopăr câtor oameni le e frică să li se facă fotografii! Le e frică să
apară în acel gen de imagini care le sunt ”oglindiri ale clipelor” pe
care nu și le doresc.
- Ne-aranjați? Crezi că se cred nearanjați, nu-i așa? Le e frică de spontaneitate?
-
Nțțț! Ne-pregătiți sufletește! Ca și cum acele momente când sunt (-em) jos,
când suntem șifonați, când ne-am pus o haină prost aleasă, când suntem
alandala și haotici, nu suntem noi aceiași, nu suntem demni de moment și
demni de a fi păstrați la amintiri de păstrat, în memoria de lungă
durată. Și uită-te chiar tu, cum după ani, la ce-ai selectat să păstrezi
ca amintire. În minte, în timp, selectezi doar ce e bun și frumos și îți modifici
povestea unei întâmplări după cursul evoluției tale.
- Nu crezi că marea greșeală pe care o facem e că cel bun, cel frumos și cel generos din noi nu este cel prezent ci cel care dorim să devenim?
- Redevenirea înseamnă reinventare. Transformarea însemnă să îți respecți și munca depusă de tine cu tine însuți până în prezent sau măcar s-o iei în seamă. Învățăm doar prin sistemul ”încercare și eroare” care până la urmă e aducător și de deșeuri. Noi mergem în noi înșine puțin. Tare puțin față de nevoia de a face o vizită cel puțin zilnică. Și atunci când o facem ori o facem ca la un șantier în lucru al noilor începuturi ori ca la un altar străvechi și intangibil.
- E hai acuma și tu? Atunci cum? Parcă nu ți-ai da nici o șansă.
- Ca în inima unui stejar care eliberează sămânța și în care privind-o, imaginezi o viitoare plantă. Zic și io așa.
.
Reîntâlnesc din ce în ce mai multe persoane pe care nu le-am văzut de mult timp. E o caracteristică a ultimelor luni. Și sunt dintre cei cu care nu m-am întâlnit de zeci de ani. Și ce eveniment e să prinzi ceva ore împreună cu acel cu care ți-ai intersectat viața la un moment dat. Și la fel visele. Depănăm împreună. Și sincer, se cam bat turcii la gura noastră. Iar când ei se retrag în depărtările lor și eu revin de la o astfel de întâlnire am așa un gust inconfundabil de savoare a bucuriei prieteniilor. Și, a ”încă prietenilor”! Și a gândului despre rezistență, a legăturilor comune în ciuda drumurile noastre (în)depărtate. Cu mâna pe inimă spun că nici o astfel de revedere nu m-a dezamăgit. Cu cât mai mulți au fost oamenii dragi mie, cu atât mai multe s-au adunat și mi-am asigurat captarea de la ei, ”mulții”: învățări, exerciții de admirație și o continuă stare de a rămâne cu urechile pâlnie la ei și de aici încolo.
Și hop chiar acum și cei care mă făcură ”nostalgică”. Nostalgică? Adică înțepenită și retrogradă și nereceptivă.
Păi bine frate, mi-e îmi plac amintirile. Îmi place povestitul la fel de mult cum îmi plac și planurile de viitor. Dar specific pentru acum, mă simt doldora prin punere în comun cu mulții mei prieteni, a acelor întâmplări, care îmi dau o bază. Mie mi-e bine cu amintiri nostalgice. Melancolia lor, ușor amăruie, are parfum. Și mă încântă farmecul depănării lor.
Încurcătură de termeni și punctul de vedere așa zis nevralgic, mă obligă să clarific.
Eu zic că e bine să ai amintiri și experiențe trecute. Să le împărtășești, mai ales de la oameni dragi spre alți oameni dragi. Nu trebuie să exagerezi desigur. Dar să vezi, să cuantifici și să verifici dacă tot ceea ce ai făcut tu cândva chiar ți s-a transformat între timp, în experiențe și în înțelepciune asta e mare lucru.
Așa, îmi spun eu, această componentă îmi așează viața pe o linia unui continuum. Nu mă situează la o vârstă a susului și josului. Care stă când în suișuri când în coborâșuri. Să ai trecut, să-l alături prezentului și viitorului înseamnă să ai, să păstrezi, o identitate puternică.
Nostalgicii sunt cei care nu au prezent și nici viitor. Au un trecut. Unul de obicei mai glorios. Mai mănos, mai bine situat social decât ceea ce trăiesc acum, când se văd ei ”în deraiere”. Nostalgici și nu eu, nu mai au capacitatea să își facă planuri și nu au o viziune a propriei vieți. Trăiesc dependenți de rețeta socială. Trăiesc atârnați de alții sau făcându-le, modificându-le, asortându-se cu planurile altora și în jurul nevoilor altora. Diferența este clară. Eu îmi trag seva din trecut și sunt atentă să nu mai repet anumite ocoluri sau să nu mai rămân în anumite stagnări. Nici cât negru sub unghie nu simt nevoia plină de regrete sau invidioasă să păstrez, să re-înviu, să revin la anii frumoasei ”tinereți”.
A mă lăsa comparată cu acei care au, vorbesc și trăiesc doar în trecut înseamnă să mă las intimidată de ”mediul” din jurul meu. Și n-o s-o fac și nici n-o să alunec spre o astfel de greșeală catalogându-i pe alții. Judecându-i. Pentru că eu știu că sunt compusă dintr-o sumă de contradicții și chiar și așa sunt dintre cei care aleg cărări diferite, provocatoare și voi fi pregătită să caut să-mi asum întâmplările vieții. Și mersul alături de alții. Acei alții și acele poteci care cred eu, că merg spre tărâmul binelui.
.
