Despre parfumul amintirilor și nostalgicii

Reîntâlnesc din ce în ce mai multe persoane  pe care nu le-am văzut de mult timp. E o caracteristică a ultimelor luni. Și sunt dintre cei cu care nu m-am întâlnit de zeci de ani. Și ce eveniment e să prinzi ceva ore împreună cu acel  cu care ți-ai intersectat viața la un moment dat. Și la fel visele. Depănăm împreună. Și sincer, se cam bat turcii la gura noastră. Iar  când ei  se retrag în depărtările lor și eu revin de la o astfel de întâlnire am așa un  gust inconfundabil de savoare a bucuriei prieteniilor. Și, a ”încă prietenilor”! Și a gândului despre rezistență, a legăturilor comune în ciuda drumurile noastre (în)depărtate. Cu mâna pe inimă spun că nici o astfel de revedere nu m-a dezamăgit. Cu cât mai mulți au fost oamenii dragi mie, cu atât mai multe s-au adunat și mi-am asigurat captarea de la ei, ”mulții”: învățări,  exerciții de admirație și o  continuă stare de a rămâne cu urechile pâlnie la ei și de aici încolo.

Și hop chiar acum și cei care mă făcură ”nostalgică”. Nostalgică? Adică înțepenită și retrogradă și nereceptivă.

Păi bine frate, mi-e îmi plac amintirile. Îmi place povestitul la fel de mult cum îmi plac și planurile de viitor. Dar specific pentru acum, mă simt doldora prin punere în comun cu mulții mei prieteni, a acelor întâmplări, care  îmi dau o bază.  Mie mi-e bine cu amintiri nostalgice. Melancolia lor, ușor amăruie, are parfum. Și mă încântă farmecul depănării lor.

Încurcătură de termeni și punctul de vedere așa zis nevralgic, mă obligă să clarific.

Eu zic că e bine să ai amintiri și experiențe trecute. Să le împărtășești, mai ales de la  oameni dragi spre alți oameni dragi. Nu trebuie să exagerezi desigur. Dar să vezi, să cuantifici și să verifici dacă tot ceea ce ai făcut tu  cândva chiar ți s-a transformat între timp, în experiențe și în înțelepciune asta e mare lucru. 

Așa, îmi spun eu,  această componentă îmi așează viața pe o linia unui continuum. Nu mă situează la o vârstă a susului și josului. Care stă când în suișuri când  în coborâșuri. Să ai trecut, să-l alături prezentului  și viitorului înseamnă să ai, să păstrezi,  o identitate puternică. 

Nostalgicii sunt cei care nu au prezent și nici viitor. Au un trecut. Unul de obicei mai glorios. Mai mănos, mai bine situat social decât ceea ce trăiesc acum, când se văd ei  ”în deraiere”. Nostalgici și nu eu,  nu mai au capacitatea să își facă planuri și nu au o viziune a propriei vieți. Trăiesc dependenți de rețeta socială. Trăiesc atârnați de alții sau făcându-le, modificându-le, asortându-se cu planurile altora și în jurul nevoilor altora. Diferența este clară. Eu  îmi trag seva din trecut și sunt atentă să nu mai repet anumite ocoluri sau să nu mai rămân în anumite stagnări. Nici cât negru sub unghie nu simt nevoia  plină de regrete sau invidioasă să păstrez, să re-înviu, să revin la anii frumoasei ”tinereți”. 

A mă lăsa comparată cu acei care au, vorbesc și trăiesc doar în trecut înseamnă să mă las intimidată de ”mediul” din jurul meu.  Și n-o s-o fac și nici n-o să alunec spre o astfel de greșeală catalogându-i pe alții. Judecându-i. Pentru că eu știu că sunt compusă dintr-o sumă de contradicții și chiar și așa sunt dintre cei care aleg cărări diferite, provocatoare și voi fi pregătită să caut să-mi asum întâmplările vieții. Și mersul alături de alții. Acei alții și acele poteci care cred eu, că merg spre tărâmul binelui.    


.