duminică, 30 iunie 2019

Îmbobocirile și ofilirea

V-ați întrebat de ce iubim doar bobocii? Sau florile etern înflorite (de la orhideele azi la modă, până la oribilele flori de plastic)? Japonezii, când își fac aranjamentele florale procedează altfel. Și nu știu dacă ați observat, ei, aranjamentele le pun în temple și în locurile de meditație în primul rând, mai apoi și prin alte locuri. Deci japonezii, nu numai că au în propria filozofie zilnică reprezentări ale ciclului vieții) vorbim de aranjamentele cu flori, da, dar pun și flori uscate, crengi goale, frunze răsucite.. Sigur că le aranjează estetic nu asta am vrut să spun ci să adaug ideea că ei îți aduc în față nu numai ”îmbobocitul”, așa cum facem noi când cumpărăm, dăruim buchetele europene. În clipele lor de liniște, meditație reflecție, ei privesc limbajul pe care-l transmit florile. Noi, ei bine uităm și să le schimbăm apa și atunci florile tăiate îți amintesc de mirosurile fetide ale mlaștinii și îți induc sentimentul ăsta al înmlăștinării.
Tare mi-ar place zău, ca azi să mergeți la piață să luați flori, din cele bogat înflorite și să le priviți așa cu simțul plenitudinii și al înțelepciunii. Să lăsați deoparte conceptul ofilirii și să vă primeniți mental cu ideea atât de simplă că după înflorire nu vine moartea și aruncatul la coșul de gunoi ci vine rodirea.
Sau tare mi-ar place să mergeți undeva în parc sau într-o grădină oarecare, undeva unde sunt chiar și buruieni și să admirați cum o petală de usucă. Niciodată nu am fost învățați că o petală care se deshidratează, pălește, se zbârcește are o frumusețe aparte, culori nebănuite, miresmele cele mai puternice. Sau uneori mai vezi asta în nu știu ce tablou celebru...
Sau ce zic eu să cumpărați cumva un răsad poate nu așa spectaculos și să îl vedeți cum crește,
Poftă bună la privit florile! Și viața uneori.
Rondelul rozelor ce mor - de Alexandru Macedonski
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine -
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor -
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... -
E vremea rozelor ce mor.

Universul literar, 12 iunie 1916
Din volumul "Poema rondelurilor - Rondelurile rozelor ", 1927

duminică, 16 iunie 2019

Cinismul de om superior

Mi se spune, lumea e rea, uită-te în jur! Mi se repetă asta!

Mai ușor e să dăm lecții, revoltați, disprețuitori, distanțându-ne și cumva manipulându-i pe alții cu standardele noastre decât să-i înțelegem. Nu e vorba de a stabili limite, dreptate sau corectitudine ci de lipsa de căldură umană. 

Și răbdare.

Și mai ales bunătate.

Și când îi ajutăm pe alții, eu am în jur mulți astfel de oameni, o facem de la înălțimea principiilor, cu multă condescendență. și cu multe șervețele în buzunar. De șters clanțe, de șters mâini ori inimi, prin care devenim sterili, mai apoi. 

.


joi, 13 iunie 2019

Culpabilități induse

"Omul plat este omul post-religios şi post-psihanalitic, fără dimensiunea profunzimii. Epoca noastră practică explicaţia în detrimentul înţelegerii” - Ion Vianu

Cândva cunoscuții de-ai mei făceau carieră, își construiau case, familii și adunau premiile celor mici. Ah da! Și își schimbau mașinile. Acum cu ei discut despre boli, despre vreme, despre multele noastre alte abandonuri trupești, despre fugi periodice din realitate cum ar fi obligatoria vacanță în locuri din ce în ce mai exotice. 

Acum mă uit în jur și descopăr o lume administrată, condusă, coordonată de oamenii de vârsta mea. Le cade părul rău, au ochelari cu rame subțiri, mai toți au avut experiența unei bărbi sau unei coafuri ultrasofisticate și greu de întreținut de tip ”bob” și le(ne) crește burta ori gușa și se miră că hainele de firmă ale Mall-urilor nu-i încap. Au probleme de sănătate câte o listă expusă la vedere.

 Când aveam conducători mult mai vârstnici ca mine încă puteam crede în înțelepciunea lor, în experiența lor Nevoia mea de siguranță socială era cumva acoperită. Puteam crede că ei, indiferent de crezuri, se vor ridică la standardele așteptărilor mele. Acum știu că nu este adevărat și asta mă îngrijorează. Chiar și cei pe care-i socot acceptabili sunt și ei plini de furie și resentimente ca oricare alții.Nici nu-i mai consider la nivel de ”obișnuiții” ci sunt „minori”.

Când mă gândesc la astfel de lucruri mi se urcă sângele-n cap. Sigur e semnul că-mi crește tensiunea chiar dacă doza de medicamente ar trebui să-și facă efectul iar stomacul mi se răscolește ca și cum s-ar înfășura într-un ghem mare de sârmă ghimpată. În rarele ocazii când mă mai uit ce fac ei, am senzația aceea că parcă ei sunt cei care mă vorbesc pe la spate iar eu i-am surprins. Năvălește peste mine un val de culpabilitate cum că mi-am auzit lucruri interzise și mă cuprinde sentimentul că nu mai sunt dezirabilă în această lume. Apoi nici nu mai știu dacă-mi construiesc la rându-mi pentru ei sentimente de dezgust din cel rece sau rușine. arzătoare.

Mă întreb dacă asta nu e o fumegare fără rost? Mă întreb de fapt  ce e cu mine de avem din ce în ce mai puține dialoguri cordiale?

.

.

.

marți, 4 iunie 2019

Un cuvânt într-o zi de marți



.
APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. (Livr.) Maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din antichitate). – Din fr. apophtegme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a 


Deunăzi, am învățat un cuvânt nou. Mai ales că eu sunt dintre cele care îl și folosesc pe aici prin rețelele de socializare destul de des. Probabil mai des decât e necesar 😌.

Dar pentru că mă poticneam în pronunție și îl tot uitam, l-am despărțit în componente: Cam așa un ”A” + ”pofte”(-le mele cele dese) + ”gmă”( de la o fle-gmă). Și din jocul ăsta, așa de serios până la urmă, m-a apucat o așa veselie de am acoperit cu ea, toate cele 3 ceasuri rele de marțea asta. Ca în copilărie când ne jucam de-a inventatul cuvintelor 🙃
 


.

Restart

Mi se pare că m-am jegărit. Nu pe dinafară. Pe înauntru. E o formă de degradare pe care n-o vezi în oglindă. Dar o simți ca  o greutate pe inimă. Nici nu mai plâng pentru frumos, pentru bun, pentru căldură omenească întâlnită în cale, nici nu mai izbucnesc într-un râs sănătos, doar zâmbesc. Simptome grave îmi zic.

 Barometrul meu interior semnalizează alarmat furtună și mai multe zone de desensibilizare. Și e adevărat. De la un timp, mă iau cu treburile, rutina cotidiană. Și mă mai opresc doar când mă sufoc de neputințe. Multe neputințe. Prea mult morală altora. 

Mi-e din ce în ce mai greu dar îmi investesc energia în tăceri care-mi acoperă clocotul. Energie cu care-mi reprim  impulsul de a reacționa. Și asta îmi mănâncă o grămadă de timp. Dau vina pe (ne-)simțirea mea, care s-a uzat. E ca un fel de viitură care mă năclăiește interior.  

Cea mai mare energie o pierd pentru că mă înăbuș să fac lucruri pe care le spun celorlați să nu le facă. Vorbesc de setul de  ”v-am spus eu!”, de tona de reproșuri și de arătări cu degetul.


De data asta, salvarea mi-a venit dintr-o carte. Nu e cu sfaturi de cum să-mi schimb viața ci cu niște concepte care m-au uns pe suflet.  Cred că am înțeles că nu gândeam îndeajuns ca să îmi pot vedea propriile umbre și pe undeva mic și ascuns propriul meu buton de restart.

.
 

sâmbătă, 20 aprilie 2019

Ne socoteala


Întâlnesc tot mai des printre cei de vârsta mea, adică oamenii ”mari cu părul alb”   răutăți de copil răsfățat, nazuri și strâmbături din nas pentru lucruri atât de mărunte că nici nu le-ai lua în seamă. Și toate astea mă iau prin surprindere,  pentru că (le) sunt obiceiuri noi sunt tabieturi nou căpătate.
 

Creșterea frecvenței unor astfel de năravuri, mă gândesc,  să le vină din nerăbdare? Sau neglijență asupra păstrării unei anume frumuseți a propriului eu? Din lipsa tactului sau a chibzuinței? Cei drept acești oameni vorbesc mult, mai mult decât trebuie, mult peste medie. Păi atunci înseamnă de fapt că nu sunt maturi. Păi atunci înseamnă că trebuie tratați ca niște copii? 

Și nici nu știu dacă asta să fie o întrebare sau o descoperire?

Și când  gândeam la toate astea, m-a ”pălit” așa cuvântul ”nesocotit” ce pare cumva rupt din context. Oh voi oameni nesocotiți! Ne-socotiți? Adică ca la matematică? Adică nu-și știu ei propria lor valoare umană? Adică să (-i) învățăm
re-învățăm  operații primare adunatul  și scăderea și io mai știu care? Operațiile astea umane care ne aclimatizează ca un întreg, unul frumos.

Dar astea sunt operațiuni ale orizontalității și eu cred că un om matur a mai evoluat și el face operații ale verticalității.

.

miercuri, 27 februarie 2019

Ceaiul cosmonauților


”Ceaiul cosmonauților” sau ”darul lui Dumnezeu”


Acum 25 de ani, ajungeam în Albania. Era una din călătoriile mele miraculoase în care m-am simțit pelerin și călător. Niciodată turist. O aventură care m-a învățat atât de multe. De exemplu: să călătoresc 28 de ore într-un autocar troglodit cu 40 de musulmani, să stau cu orele la vămi car enu există să mă ”descurc” într-o țară în care nu știam limba. Dar și altele, învățate cu inima... 

De curând s-au întâmplat două lucruri care mi-a readus în minte vremurile de acum 25 de ani. Vizita prietenilor mei albanezi în România și moartea  tovarășei mele de călătorie   la sfârșitul de săptămână trecut. 
Atunci am vizitat Tirana și Durras dar cumva am ajuns în Kavaja (fonetic cavaia) un orășel mic  lângă portul Durras.

Eram răcită, teribil de răcită chiar dacă era un octombrie foarte cald în zona mediteraneană. Răcisem pentru că mersesem între Tirana și Durass cu un autobuz de tablă, fără ferestre. Atunci gazda mi-a preparat un ceai special. Special ca proprietăți cu gust interesant, un fel de mellissa cu o aromă greu de definit de polen și miere. Apoi tot dumneaei, m-a ”dădăcit mămos” fără să conteze că eram pur și simplu o străină cu care nu se putea înțelege ce spune decât prin interpret. Interpreta, Vojisava, fiica ei, pe atunci studentă la matematică, cu care conversam într-o italiană chinuită. Dar ceaiul acela mi-a rămas în minte ca ”leac miraculos”. Niciodată nu m-am simțit atât de repede bine. Sau, cine știe, poate era efectul ospitalității cu care fusesem întâmpinată?

- Să nu te pui cu ospitalitatea albaneză, mi-a zis!!! Dacă nu știi să te lași îmbrățișat și pupat, nu prea ai ce căuta în Albania.

Au trecut anii, amintirile s-au îngropat și deodată cu doi ani în urmă, am reîntâlnit-o pe Vojisava. Venise pentru prima dată în România. Așa am pornit roata amintirilor, am făcut poze, am comunicat cu mama ei, așa am ajuns să discutăm de vremurile demult trecute. Am ajuns la întrebarea ce amintiri mai am eu după 25 de ani? Nu despre oameni, nu despre traseu, acestea au o altă valoare și desigur o altă savoare. Ci despre senzația aceea de siguranță și de miracol și de gustul neuitat al unei ”fierturi” oarecare, care nu m-a mai părăsit. Și, care uimitor revine papilor mele ca și când  ea a fost înscris în însăși ADN-ul meu. 

Și iată că acum 2 săptămâni la o nouă reîntâlnire cu prietenii baha'i albanezi am primit  de la Vojisava, o legăturică cu ceaiul cu pricina: ”Ceaiul cosmonauților” numit de bulgari ~Darul lui Dumnezeu~.

”Siderius Raeseri” științific, o plantă de munte endemică pe cale de extincție și atât de apreciată și plină de beneficii ca ceai, încât cercetătorii de la Stațiunea din Buzău încercă s-o aclimatizeze la noi. E una din licorile pe care sovieticii o prescriau și era în programul de hrană al astronauților. Iar în Bulgaria sunt legii ca s-o protejeze pentru că e un fel de Ginko Biloba a lor. Adică bună la toate. Și da, grecii o foloseau în antichitate să-ți trateze rănile făcute de arme din fier, pentru că se numea ”planta făcută din fier” dar și pentru creșterea imunității fiind nelipsită din bagajul sodaților.


Azi, acum dimineața scriu aceste rânduri alături de o cană de ceai cu gust special de lămâie și miere. Siderius Raeseri.  Ceai. Știți de care. Închinând cu gândul și cu inima, în onoarea acelei tovarășe de drum în Albania, Terry Madison, plecată în acest weekend într-o lume mai frumoasă și mai bună.

La revedere dragă Terry!

PS1. Și chiar mă gândesc serios la o nouă călătorie în Albania.


Ps2 Sursa info despre ceai

De culoare verde, planta atinge o înălţime de 20-40 de centimetri, înfloreşte în iunie şi iulie, iar floarea are culoare galbenă şi degajă un miros care seamănă cu un amestec de miere şi lămâie. Între elementele chimice ale ceaiului Mursalitsa există substanţe precum cupru, fier, zinc, cobalt, seleniu, calciu, magneziu, potasiu şi sodiu.

'Această combinaţie face ca planta să remedieze nu doar problemele de ordin sexual, ci şi să întărească organismul, să crească imunitatea, să protejeze de răceală şi gripă, dar şi de boli cardiace, renale şi de ficat, precum şi prostata', explică medicul bulgar.

În perioada comunistă, deşi recoltarea acestei plante era interzisă, deoarece era vorba de o specie protejată, în fiecare an, la începutul verii, comitetul central al partidului comunist trimitea oameni să culeagă această plantă pentru elita politică. În plus, ceaiul de Mursalitsa făcea parte din dieta cosmonauţilor sovietici, în timpul programelor de pregătire din anii 1970, susţine Alikovski.

Totuşi, odată cu schimbările politice de la începutul anilor 1990, interdicţia recoltării a fost înlăturată şi a început o exploatare furibundă care aproape că a dus la dispariţia plantei pe care mediul bulgar o numeşte 'darul lui Dumnezeu'.

'Oameni din întreaga ţară şi chiar şi străini au venit în această zonă în căutarea acestor ierburi atât de ciudate', îşi aminteşte Alikovski. În 1996, autorităţile bulgare au impus din nou interdicţii de recoltare, pentru a evita dispariţia plantei.

La scurt timp, pentru a o salva, experţi de la Institutul de Botanică al Academiei Bulgare de Ştiinţe au iniţiat un proiect care să creeze o varietate ce poate fi cultivată şi în alte zone din ţară şi cu o compoziţie chimică similară plantei 'originale'.

'La Trigrad (o localitate situată în apropiere de Smolian), ţăranii din zonă vor să declare acest ceai simbol oficial al localităţii lor pentru a atrage turişti', povesteşte medicul.

Un om de afaceri local produce din această plantă un ceai care se exportă îmbuteliat în Japonia, unde vânzările au crescut foarte mult după dezastrul nuclear de la Fukushima, pentru că se spune că ceaiul de Mursalitsa reduce efectele radiaţiilor şi limitează extinderea lor în organism.

-  https://en.wikipedia.org/wiki/Sideritis