”Ceaiul cosmonauților” sau ”darul lui Dumnezeu”
Acum 25 de ani, ajungeam în Albania. Era una din călătoriile mele miraculoase în care m-am simțit pelerin și călător. Niciodată turist. O aventură care m-a învățat atât de multe. De exemplu: să călătoresc 28 de ore într-un autocar troglodit cu 40 de musulmani, să stau cu orele la vămi car enu există să mă ”descurc” într-o țară în care nu știam limba. Dar și altele, învățate cu inima...
De curând s-au întâmplat două lucruri care mi-a readus în
minte vremurile de acum 25 de ani. Vizita prietenilor mei albanezi în România și moartea tovarășei mele de călătorie la sfârșitul de săptămână trecut.
Atunci am vizitat Tirana și Durras
dar cumva am ajuns în Kavaja (fonetic cavaia) un orășel mic lângă portul Durras.
Eram răcită, teribil de răcită chiar dacă era un octombrie foarte cald în zona mediteraneană. Răcisem pentru că mersesem între Tirana și Durass cu un autobuz de tablă, fără ferestre. Atunci gazda mi-a preparat un
ceai special. Special ca proprietăți cu gust interesant, un fel de mellissa cu o aromă greu de definit de polen și miere. Apoi tot
dumneaei, m-a ”dădăcit mămos” fără să conteze că eram pur și simplu o
străină cu care nu se putea înțelege ce spune decât prin interpret. Interpreta, Vojisava,
fiica ei, pe atunci studentă la matematică, cu care conversam într-o italiană chinuită. Dar ceaiul acela
mi-a rămas în minte ca ”leac miraculos”. Niciodată nu m-am simțit atât de repede bine. Sau, cine știe, poate era efectul ospitalității cu care fusesem întâmpinată?
- Să nu te pui cu
ospitalitatea albaneză, mi-a zis!!! Dacă nu știi să te lași îmbrățișat
și pupat, nu prea ai ce căuta în Albania.
Au trecut anii,
amintirile s-au îngropat și deodată cu doi ani în urmă, am reîntâlnit-o
pe Vojisava. Venise pentru prima dată în România. Așa am pornit roata amintirilor,
am făcut poze, am comunicat cu mama ei, așa am ajuns să discutăm de vremurile demult trecute. Am ajuns la întrebarea ce
amintiri mai am eu după 25 de ani? Nu despre oameni, nu despre traseu,
acestea au o altă valoare și desigur o altă savoare. Ci despre senzația aceea de siguranță și de
miracol și de gustul neuitat al unei ”fierturi” oarecare, care nu m-a mai
părăsit. Și, care uimitor revine papilor mele ca și când ea a fost înscris în însăși ADN-ul meu.
Și iată că acum 2 săptămâni la o nouă reîntâlnire cu prietenii
baha'i albanezi am primit de la Vojisava, o legăturică cu ceaiul cu pricina: ”Ceaiul cosmonauților” numit de bulgari ~Darul lui Dumnezeu~.
”Siderius Raeseri” științific, o plantă de munte endemică pe cale de extincție și
atât de apreciată și plină de beneficii ca ceai, încât cercetătorii de la
Stațiunea din Buzău încercă s-o aclimatizeze la noi. E una din
licorile pe care sovieticii o prescriau și era în programul de hrană
al astronauților. Iar în Bulgaria sunt legii ca s-o protejeze pentru că e
un fel de Ginko Biloba a lor. Adică bună la toate. Și da, grecii o foloseau în antichitate să-ți trateze rănile făcute de arme din fier, pentru că se numea ”planta făcută din fier” dar și pentru creșterea imunității fiind nelipsită din bagajul sodaților.
Azi, acum
dimineața scriu aceste rânduri alături de o cană de ceai cu gust
special de lămâie și miere. Siderius Raeseri. Ceai. Știți de care. Închinând cu gândul și
cu inima, în onoarea acelei tovarășe de drum în Albania, Terry Madison,
plecată în acest weekend într-o lume mai frumoasă și mai bună.
La revedere dragă Terry!
PS1. Și chiar mă gândesc serios la o nouă călătorie în Albania.
Ps2 Sursa info despre ceai
De culoare verde, planta atinge o înălţime
de 20-40 de centimetri, înfloreşte în iunie şi iulie, iar floarea are
culoare galbenă şi degajă un miros care seamănă cu un amestec de miere
şi lămâie. Între elementele chimice ale ceaiului Mursalitsa există
substanţe precum cupru, fier, zinc, cobalt, seleniu, calciu, magneziu,
potasiu şi sodiu.
'Această combinaţie face ca planta să
remedieze nu doar problemele de ordin sexual, ci şi să întărească
organismul, să crească imunitatea, să protejeze de răceală şi gripă, dar
şi de boli cardiace, renale şi de ficat, precum şi prostata', explică medicul bulgar.
În
perioada comunistă, deşi recoltarea acestei plante era interzisă,
deoarece era vorba de o specie protejată, în fiecare an, la începutul
verii, comitetul central al partidului comunist trimitea oameni să
culeagă această plantă pentru elita politică. În plus, ceaiul de
Mursalitsa făcea parte din dieta cosmonauţilor sovietici, în timpul
programelor de pregătire din anii 1970, susţine Alikovski.
Totuşi,
odată cu schimbările politice de la începutul anilor 1990, interdicţia
recoltării a fost înlăturată şi a început o exploatare furibundă care
aproape că a dus la dispariţia plantei pe care mediul bulgar o numeşte
'darul lui Dumnezeu'.
'Oameni din întreaga ţară şi chiar şi
străini au venit în această zonă în căutarea acestor ierburi atât de
ciudate', îşi aminteşte Alikovski. În 1996, autorităţile bulgare au
impus din nou interdicţii de recoltare, pentru a evita dispariţia
plantei.
La scurt timp, pentru a o salva, experţi de la
Institutul de Botanică al Academiei Bulgare de Ştiinţe au iniţiat un
proiect care să creeze o varietate ce poate fi cultivată şi în alte zone
din ţară şi cu o compoziţie chimică similară plantei 'originale'.
'La
Trigrad (o localitate situată în apropiere de Smolian), ţăranii din
zonă vor să declare acest ceai simbol oficial al localităţii lor pentru a
atrage turişti', povesteşte medicul.
Un om de afaceri local
produce din această plantă un ceai care se exportă îmbuteliat în
Japonia, unde vânzările au crescut foarte mult după dezastrul nuclear de
la Fukushima, pentru că se spune că ceaiul de Mursalitsa reduce
efectele radiaţiilor şi limitează extinderea lor în organism.
- https://en.wikipedia.org/wiki/Sideritis