Trăim dublu I - ( Miciuna)

Trăim dublu. Și ne  îngreunăm cu asta. Mințim de-ngheață apele. Așternem neîncredere. Îi împingem pe ceilalți să creadă că suntem într-un univers fals. Un loc în care de fapt, tu cel care spui și tu cel care asculți, nu te regăsești. Îi trimitem pe oameni acolo unde nimeni nu ar putea să ne cunoască sau mai rău, să ne salveze.  Și nimeni nu ar putea să ne vadă. Doar noi pe noi, ne ”poetizăm” fără să vedem disonanța față de realitate.
Credem că nemințind nu vom mai fi luați în serios sau ca evitând clar confruntarea evităm și situațiile jenante... 

Iar când suntem prinși, de cele mai multe ori nu recunoaștem. Ne supărăm rău chiar pe acela care a avut curajul să ne distrugă deghizarea și preferăm să rămânem cu cuvintele măsluite. Ca fiind cele adevărate. Trișăm atât de mult până la a ne obișnui că minciuna este propria noastră piele. 

 Când eram mică nu îmi imaginam cum arată ”ocaua mică”? Iar acum o situație mincinoasă mi-o imaginez precum  elefantul ce  se leagănă pe pânza de păianjen. Chiar credem că există așa ceva care ne alterează simțurile? Ne spunem că miciuna e folositoare. Și noi, vrem să câștigăm competiții față de acel cineva față de care  alterarea adevărului este important. Ce contează că e blamabil. Am uitat să roșim de rușine.


Dar cel mai important este că nu am învățat (încă) că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...


REPROBÁBIL, -Ă, reprobabili, -le, adj. Care merită să fie reprobat, care trebuie condamnat; blamabil, condamnabil. Și pentru că nu am învățat că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...

Căderea în ridicol

Căderea în ridicol este una dintre cele  mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să  nu  întreci limita, niciodatăăăă! 

Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât  foarte dureroase. Toată lumea de care  știu, o tratează cu o doză bună  de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă  la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu moncher.

E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști  orizontul chiar și pe această zonă, intenționat lăsată obscură.  Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.

 Cam așa.

.
.
.
.

Lansare carte ” Cel mai frumos Ploiești”

Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană are plăcerea de a vă invita la lansarea volumului „Cel mai frumos Ploiești”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, de la ora 15:30, la Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

Alături de noi vor fi autorii volumului, cu care vom vorbi despre ce înseamnă Ploieștiul pentru ei și care sunt amintirile și poveștile care îi leagă de locul unde s-au născut sau au locuit.

Cel de-al treilea volum al colecției „Memento” cuprinde unsprezece povești despre Ploieștiul de odinioară, desfășurându-se de-a lungul întreg secolului al XX-lea, călcând uneori și pragul celui de-al XIX-lea. Cititorii vor găsi în paginile lui prima istorie a Casei Radu Stanian, vor afla despre emoțiile unui băiețel când l-a văzut pentru prima dată pe Regele României, care erau jocurile care animau străduțele Coloniei (3) Teleajen și despre serialele la modă dinspre finalul anilor ’90. Li se va urca un nod în gât parcurgând trista poveste a unui bărbat condamnat la a fi refugiat pe viață sau a avocatului de succes redus la o umbră de regimul comunist. De asemenea, vor descoperi rețeta perfectă de mici și vor intra în cea mai frumoasă cofetărie din lume, înghițind în sec la mirosurile iuți de mirodenii, la cel sărat al măslinelor de Salonic sau la aromele dulci de alviță și halva.

Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.

Evenimentul este organizat de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, cu sprijinul Muzeului Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”. 

Parteneri: Sorin Petculescu – Fotografie Comercială, Liviu Vasile Photography și Iubesc Prahova.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Concepție și realizare grafică a copertei: Cătălina Ruxandra Stan

O nouă carte despre Ploiești

O nouă carte despre Ploiești:
-  despre familie, comunitate, despre frumusețea și puritatea oamenilor privită prin ochii unui copil

http://dezvoltareurbana.org/2019/10/rezultatele-editiei-concursului-de-manuscrise-cel-mai-frumos-ploiesti/?fbclid=IwAR26XkFJlZYbEZDNXIzPGCrNFtrEjv4kPvqpDznty0c8qk5e3r-D5JXrXSE

PARNAS XXI

https://parnas21.blogspot.com/2019/09/ivone-marlen-scarlatescu.html

Povestea frumuseții

În basmele persane ale copilăriei, era o poveste, ”Povestea frumuseții”. Povestea imposibilei iubiri dintre o privighetoare care se îndrăgostește de un trandafir. 

Cântecul ei este o permanentă căutare, este ”cântecul veșnicului îndrăgostit”. În ardoarea-i, privighetoarea cea mică și fără pretenții își dorește să se alăture trandafirului, care prin natura lui deosebită, nu-i putea și nu-i va putea răspunde.
E metafora căutătorului care tinde să reunească spiritul cu trupul. Sau omenescul, bietul de el cu ceea ce reușește să înțelege el, prin Creator.
”La început a fost absența și dorința” ne spune o celebră poezie sacră dintr-un vechi manuscris medieval. La început a fost nevoia și impulsul primar. Aceasta este matricea existenței. Din această cauză apatia este grea la fel ca și stagnarea. Din acest motiv avansul semnificativ pe un drum ales, este singura posibilitate de a fii viu cu adevărat.
 
În poveste, cântecul privighetorii devine etern și plin de speranță și de aceea, în cultura orientală, mica pasăre e cunoscută ca ”privighetoarea Paradisului”.
 
Din cauza acestei povești, cu încetul, am început să-mi imaginez Raiul - ca o pura matrice a frumuseții, ca o mare grădină a căutărilor și a căutătorilor. Și acolo noi, care noi? Noi oarecare... oferind trandafiri, dintr-o atât de mare grămadă încât nici nu ne-am mai vedea, oferind încontinuu, îndemnați de cântecul privighetorii Paradisului.

- Raiul?
 
- Noi, vrăjiți de cântecul privighetorii Paradisului!

”O, VOI CARE AVEȚI MINȚI SĂ ÎNȚELEGEȚI ȘI URECHI SĂ AUZIȚI!
 
Prima chemare a Celui Preaiubit este aceasta: o, mistică privighetoare! Nu-ți face cuib decât în grădina de trandafiri a spiritului. ...” ( Cuvinte tainice -Bahá’u’lláh)

.

Calus

Calus:
 
Când eram mică, îmi rupeam coaja de la răni să văd pielea nou apărută, rozalie, uneori cu sânge proaspăt. Și eram amenințată că o să trăiesc cu cicatrice, semnele alea ”urâte”, toată viața. Între timp am constatat că doar rănile adânci fac cicatrice durabile. Ce noroc pe noi cu calusul ăsta!

Mai târziu, la ”Fiziologia plantelor” parcă, am învățat despre calus, calusul de toamnă. O minune a toamnei, un răspuns al plantelor altele decât cele anuale, la programarea propriului ADN. Foioasele îl au în natura lor când te gândești la căderea frunzelor, care ar trebui să fie o ”rană imensă și multiplă” a fiecărui pom. Vrei nu vrei, e cald ca vara, ele, frunzele sunt programate să cadă. Programate după luminozitatea care  scade și nu după temperatură va să zică. Înțelegem că ține de logica fotosintezei cumva. Se pare că plantele sunt programate și după umiditate așa că în toamnele secetoase ele frunzele, pică mai repede să nu secătuiască rezervele copacului ce se retrag spre rădăcini.

Ce este uimitor și vizibil nouă acum, este formarea acestui calus ”preventiv”, înainte de rănirea plantei prin căderea frunzelor. Întâi, din timp, încep se se formeze celule ”calus” prin țesutul frunzei. Un fel de fermoar îmi imaginez eu. Ele despart încetișor teaca pețiolului de ramură, vizibil frunza îngălbenește lipsită de procesul obișnuit de fotosinteză și de legăturilor directe la sursa de hrană, și la un moment dat când rana a fost acoperită total dar total, atunci frunza se desprinde lin, la prima adiere și cade. Cred că ăsta era un alt motiv de joacă al copiilor, acela de a pune degetul pe frunze galbene și a le determina să cadă. 

Și mă gândesc acum de ce nu procedăm și noi, la fel de atenți în jur, cu lucrurile care știm că ne vor produce răniri?

Luați-vă timp să vă uitați zilele acestea cum cad frunzele și țineți minte lecția despre calus, cine știe cui va fi de folos....

Și pentru ploieșteni, de cei adevărați, cei care au copilărit pe Bulevard, nu uitați că începe spectacolul castanelor ce cad. Așadar hai pe bulevard, spectacolul acestora este mai intens și mai plin de semnificații decât toate ”acțiunile culturale” ale zilelor acestea. De când mă știu eu îmi umplu buzunarele cu castane! Și ah da, știu că nu avem pe bulevard bănci de odihnă, ele fiind prea împodobite de găinaț.

.
CÁLUS s.n. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. 2. Țesut vegetal născut în urma rănirii diferitelor organe ale plantei, care cicatrizează rana. [Pl. -suri. / < fr. callus, cf. lat. callum – bătătură].

.