Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?

Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?


Dacă gerul e mare, mugurii vor îngheța. Dar prin capacitatea plantelor de a se regenera, vor apare muguri secundari. Dacă gerul este constant și vor îngheța inclusiv mugurii secundari sau vor fi distruși, planta are capacitatea de a scoate la iveală și mugurii terțiari, care stau acolo, latenți, poate cât viața unui pom...
(Fiecare din noi) avem resurse inepuizabile, în stare latentă !!!

 Știu, mă veți întreba de ce vorbesc despre primăvară de acum din luna ianuarie? Și apoi îmi veți spune povestea cea veche: cu o floare nu se face primăvară. 

Dar vă întreb: dacă nu așteptăm și căutăm ”vestitorii” cum să înțelegem de pe acum că există ”semne” și că uneori bucuriile le putem presimți ceea ce ne face să le putem ”degusta îndelung”? 
La fel ca în dragoste. În orice dragoste.

Omul din La Mancha

Gând pornit așa de ieri
 
Mă pot gândi la cât de mulți, din ce în ce mai mulți (ceea ce demonstrează cât de norocoasă sunt) cavaleri de la Mancha am în jur. Cât de dragă îmi e starea lor de ambivalență: perpetuă amăgire dublată de adânca înțelegere, plină de lumină cu un soi anume de dârzenie pasionată.

Și cât învăț de la ei, oricât de în spate mă simt, că a sluji alte ființe într-o formă sau alta, înseamnă în a-i ajuta pe fiecare să înainteze spre propriile lor frontiere undeva, unde își vor descoperi eliberarea.

Și că acest lucru, asemănător cu magia pură în definitiv e doar experiență umană oglindită în noi, atât de semnificativ și nesperat de adânc, încât ne emoționează și ne schimbă.


The Impossible Dream
To dream the impossible dream
To fight the unbeatable foe
To bear with unbearable sorrow
To run where the brave dare not go.
To right the unrightable wrong
To love pure and chaste from afar
To try when your arms are too weary
To reach the unreachable star.
This is my quest
To follow that star
No matter how hopeless
No matter how far.
To fight for the right
Without question or pause
To be willing to march
Into hell for a heavenly cause.
And I know if I'll only be true
To this glorious quest
That my heart will lie peaceful and calm
when I'm laid to my rest.
And the world will be better for this
that one man scorned and covered with scars
still strove with his last ounce of courage
To fight the unbeatable foe
To reach the unreachable star...

 https://www.youtube.com/watch?v=RfHnzYEHAow&t=92s

Ziua Unirii

Îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut, de amintirile pe care le-am uitat și de altele pe care tare mă tem să le voi uita.

Vine ziua Unirii. Nu știu voi cum o marcați sau dacă vă mai pasă sau dacă mai țineți minte ceva despre asta dar pentru mine unirea și unitatea sunt un element central al vieții. Fiecare, o marchează, o sărbătorește sau o comemorează în felul său. Unii sărbătoresc 161 de ani, alții 101 de ani... Și pentru că  istoria personală intră într-o istorie mai mare, eu comemorez 60. ”60” ani de zile mie, mi-a fost serbarea a familiei.

Veți spune:

- Dar de ce e important să mai știi despre această zi?

- Pentru că ziua unirii înseamnă să-mi aduc aminte de diverse lucruri, și iată un exemplu care-mi stăruie mereu în minte: momentele de pașnică confruntare ale părinților mei: când în clipe libere cum ar fi o duminică după-amiaza, la fel ca azi se așezau la un colț de masă, în sufragerie și jucau șah. Ore-n șir de tăcere, tactici, împăcări, dezlegări, încrâncenări, triumf, cedări, continuări. 

Era așa o lume numai a lor, ca un fel de bătălie serioasă pe care, copil fiind o nesocoteam, Și ce-i mai invidiam și făceam tot ce se poate să le stric dichisul acela.

Timpul nu-l putem da înapoi dar așa o trăinicie înseamnă de fapt unirea.

1964 Muntele Roșu Lucia și Constantin Scărlătescu

Piatra

Mă simt ca o piatră.
Zău de mi-ar plăcea să fiu vultur, un porumbel sau  o pădure mare de stejari.
Sau o tuberoză care îmbobocește
 ...ori ca acum, o maimuțică mereu zâmbitoare

Mă simt ca o piatră.
Egala și zi și noapte
Egala în adânc și la suprafață.
Fără să mă bucure
Fățuirea mea în apa unui izvor
Fără să mă supere dacă Doamne ferește, o vacă
Știți voi,
S-ar bălega cald peste mine.

Mă simt ca o piatră
Care visează vise de piatră
Constelații cu puzderii de stele
Străluciri de cometă
Haos ce mă îngroapă
Și eu egala
cu întreg universul.


Mă simt ca o piatră
Peșteri cu desene interioare pe care nu le va vedea nimeni
Desene care nu se șterg mii de ani.
Mă simt ca o piatră
Care visează încă
Nu zboruri de meteorit arzând 
arzând
arzând,
doar  dorul
scânteilor
dintre două pietre,
ciocnindu-se o clipă.

Mă simt ca o piatră
cu mii de constelații desenate
în pereții mei interiori.

.

 

Piatra răbdării și abjecția

În cazul meu, ele poveștile, sunt responsabile de bruma mea de cunoștințe și spoiala de înțelepciune care mă bântuie. Îmi amintesc perfect impactul lor. De exemplu, povestea despre piatra răbdării, o poveste persană. Jur că închizând ochii, pot vedea coperta cărții ferfenițate, desenul copertei, semnul B.P.T. și chiar pagina îndoită, undeva spre sfârșitul cărții. Cred că povestea aș putea-o reda și acum. Cum crapă ea, răbdarea coaptă la fel ca o piatră ce explodează din propriul miez, ca să-i păstreze sentimentele curate și inima intactă eroinei nedreptățite, un fel de Cenușăreasă a Orientului. 

Așa am luat contact prima dată, cu cuvântul abjecție. Apoi, pe el cuvântul, l-am găsit la una din nuvelele lui Salinger. Dar asta e o altă poveste și desigur o altă vârstă.

Acum când tot văd abjecția că mă (ne) înconjoară știu că e parte din procesul de normalitate și că e mai ușor de trecut prin, pe lângă, când ai o piatră a răbdării în buzunar și în cazul meu o castană care musai, ar putea germina.

E un proces continuu de care uităm dar da, nu avem încotro trebuie să-l accesăm. Și cu toate că mă atrage, rău mă atrage să mă scufund, să mă anulez, să mă degradez, să-mi mutilez cugetul îmi imaginez cum piatra aia din buzunar deodată explodează ea în locul inimii mele Și așa lupt să mă scot din brațele ei voluptoase, ale abjecției.
Nu uitați vă rog, să purtați talisman, o piatră în buzunar sau o castană care imediat ar germina.


 ABJÉCȚIE, abjecții, s. f. Faptă, atitudine abjectă; ticăloșie, josnicie




Edmund Dulac (1882-1953), ilustrând Rubaiyatele de Omar Khayyam

Sunt secole ...

Sunt secole

De când n-am mai făcut parte

Dintr-un „împreună”!

Erai, fără umbră!

Miezul clopotului meu.

Eram, oase articulate, în mijlocul fiinţei tale

Ce adorau să te îmbrăţişeze...

Acu-i acu!

Cufundă ciutura, străine,

De bea,

Plânsul meu proaspăt.

Vestea e înrămabilă!

De hatârul tău, îţi voi divulga toată povestea

Întâlnirii de la fântâna bucuriei.

Suntem o construcție care se redefinește mereu

Suntem o permanentă construcție într-un echilibru dinamic.

Există un soi de oameni, vizibili foarte bine în aceste zile care văd evoluția lumii în aspirația lor spre ordine, stabilitate și claritate, numind-o de cele mai multe întoarcerea la tradiția de odinioară. Sunt aceia care își imaginează o lume perfectă care atinge într-un fel magic echilibrul și trebuie să rămână apoi la această formă de stabilitate. Mereu și mereu.
 
La fiecare început de an își îndeamnă semenii să se îndrepte către idealul acesta în legi , comportament, realitățile de zi cu zi, etc. Nu e nimic rău în acest lucru. Dar eu cred că nu e îndeajuns. Pentru mine și pentru noi.
 
Revin, completând cu gândul la Janus, zeitatea romană cea cu două fețe, zeul începutului, al tranziției, a dualității. cel cu două fețe îndreptate concomitent în trecut și viitor. Lui nu i se închinau temple ci era invocat la începutul ceremonialului fiecărei zeități în parte prin porți care se deschideau sau se închideau. Pentru că era definit de noțiunea creștere, transformare prin haos, prin stricarea echilibrelor anterioare și rearanjarea lor în forme noi.

Chiar dacă lumea arhetipurilor rămâne aceiași, suntem o construcție care crește, tinde să se schimbe mereu, aflată în același tip, într-o lume într-un echilibru dinamic. Facem parte din așa ceva și depinde de noi în ce angrenaj ne situăm.

Foto Janus - muzeul Vaticanului