Nu sunt perfecționistă. Cred eu asta! Nu sunt nici aventuroasă din cale afară... Totuși neprevăzutul nu mă deranjează. Știu că sunt momente, ca cele de acum, când scriu sau când gândesc despre relația mea cu ceilalți și pe care mi le doresc perfecte, totale și poate memorabile: la fel ca și când ai începe o poveste cu "a fost odată ca niciodată" și ai spune-o într-o clipită, cu gândul poate toate amintirile care ne biruie să se și sfârșescă în "fericire" (o ”fericire de poveste”, niciodată detaliată).
Sunt avidă să comunic cu tine așa cum sunt avidă, încă avidă să îți aștept surpriza răspunsului. Îmi place neprevăzutul, .... cu inerția momentului ce pluteste în aer, cu lipsa drumului bătătorit și chiar un pic și cu experiența penibilă (îhhhîîîmmm) sau hazoasă sau dureroasă (dar poate nu e nevoie). Și îmi place, nu pentru finețea comportamentului care ne "obligă" la o conduită politicoasă dar superficială a discuțiilor ... ci pentru nostalgia care dupa un timp ți-o crezi și înmagazinezi când, cândva îți dai seama de treapta și de gradul de cunoaștere pe care l-ai desțelenit în tine și despre dezvelirea-dezvăluirea celuilalt, despre tărâmul necunoscut care ești tu și despre insula care este celălalt și pe care încerci, încerci, s-o cucerești. Într-un anume fel s-o cucerești, pentru că omul acela ți-e drag.
Te-ai gândit măcar odată, la bătălia, pe care o dă ochiul nostru care-l absoarbe pe interlocutor? Sau la cuvintele noastre care se încrucișează și care într-un fel trasează granițe și înaintează, se intersectează și avansează reciproc? Ca la un joc de ”dame”: o invazie reciprocă pornită dintr-o invitație și dorință de a pătrunde în necunoscutul celuilalt.
Și când ești într-o astfel de stare, de neliniște a spiritului, un pic vigilentă, eliminând așteptările dar umplându-te cu prospețimea celuilalt, în sfârșit te simti mai bine! Chiar dacă "binele" înseamnă să treci prin nerăbdare, panică și mulți nervi și multă neînțelegere, ai uneori totală neîncredere! De fapt toate astea te reîntorc pe tine, ție, neviciat și te fac să-ți dorești să revii față-n față cu acel om care ți-a ieșit în cale. De ce? Nu e vorba doar că ai găsit pe cineva cu care să dezlegi nodul de plictiseală ce te înghioldește. Pentru că cu el și față de el, ai rupt orizontul aventurii și te-ai în-omenit alături. Și starea aceasta este de perpetua înnoire și de perpetuă dorință. Cu astfel de oameni alături ai putea spune de fiecare dată: ”a fost odata ca nicioadata" ... Și ai profita să te întorci la ei și să le fi alături de fiecare dată ...
Relațiile noastre umane țin de binele pe care ni-l aducem reciproc ...
Semnat:
Eu, aceea ce are azi pe pupile, imaginile unor petunii mari fine, mov și în suflet trâmbița corolelor lor franjurate, pline de miresme.
