Paradisul îngrămădit în mine

“Why is love beyond all measure of other human possibilities so rich and such a sweet burden for the one who has been struck by it? Because we change ourselves into that which we love, and yet remain ourselves. Then we would like to thank the beloved, but find nothing that would do it adequately. We can only be thankful to ourselves. Love transforms gratitude into faithfulness to ourselves and into an unconditional faith in the Other. Thus love steadily expands its most intimate secret. Closeness here is existence in the greatest distance from the other- the distance that allows nothing to dissolve - but rather presents the “thou” in the transparent, but “incomprehensible” revelation of the “just there”. That the presence of the other breaks into our own life - this is what no feeling can fully encompass. Human fate gives itself to human fate, and it is the task of pure love to keep this self-surrender as vital as on the first day.”
― Martin Heidegger

optimism

Optimiștii sunt cei care au o atitudine în care binele precumpănește asupra răului ( nu-i așa ca cuvântul pre-cumpănește sună foarte frumos?).

Ei, își creează o distanță mai mare până la propriul orizont și de aceea văd ”mai bine și mai departe”. Și pentru că văd la mai mare distanță, nu înseamnă mai ”clar”. De aceea au și mai multe căderi, julituri și ... frâne, nu?

Dar nu această atitudine ne caracterizează în principiu. Ci ideea că după fiecare zi prin care am trecut, întâmplările vieții, ne oferă posibilitatea de a da valoare și respect învățăturii și învățătorilor de lângă noi.

 

Deci??? Încercați azi să nu mai mergeți cu ochii-n în țărână?

construcții - I -

”Îmi simt mai ales limitele. Și e firesc să fie așa, pentru că nu rămân niciodată, sau aproape niciodată, în mijlocul coliviei; ființa mea năvălește înspre gratii”. (Andre Gide)

Libertatea mea,  vine atunci când simt zbucium. Hărmălaia mea interioară și tumultul  mișcărilor mele sufletești atinge apogeul.  

Și când, mai ales când, am un cât de cât echilibru pe de-o parte între ieșirile mele din tiparul prestabilit (de alții?!) și pe de altă parte fructul constrângerilor mele îmi dă senzația că s-a copt, atunci mă iluminez cu propria-mi libertate.

Refuz de a mă înrobi la poverile puse fără să le cer de lumea din juru-mi, refuz să mărșăluiesc pe drumuri pe care alții au risipit atâta cunoaștere și atunci, eliberez în mine însămi, oh ce comoară, gânduri, fapte omenești, cuvinte omenești și planuri de viitor mai frumoase, mai sigure și mai delicate decât cei mai înaripați pași ai unei balerine. 

Libertatea mea, reușește să mă surprindă de fiecare dată, e o muzică uneori atât de copleșitoare și recunosc, niciodată nu sunt pregătită pentru ea.

cuvinte din călătorie

Azi, am întâlnit un om plin de vorbe - călător ca și mine - un om servind unei cauze înalte și frumoase. Vorbe argumentative, cuvinte pline de pozitivism, ritm accelerat al unei voioșii false, activism. A durat puțin ca să-mi scădă încrederea în ceea ce spune. Încrederea în el. Intuitiv. 

Și asta numai din cauza felului în care mă asculta. Îmi lăsa un oarecare spațiu în dorința lui de a-mi fura capacitatea de a dialoga. De a fructifica. Avea o anume abilitate avocățească prin care digera sensul și adevărul cuvintelor mele pentru a-și extrage din spusele mele,  adevărul cuvintelor lui. Folosea acele mici șiretlicuri oratorice ale vorbitului cu ritm exagerat de rapid și o dicție înșirată pe un zâmbet de V.I.P. în fața camerelor de filmat, ce nu te lăsa să respiri. Darămite să ai îndrăzneala să încerci un dialog de egalitate sau mai bine, să ai curajul unei păreri. Și când nu m-am lăsat angajată în venerație mută ce o provoca subit carismaticul personaj, în fața celorlați  pasageri,  dispera să reușească și-mi subjuge  cuvintele folosului lui și să ne judece din vârful degetului numai dintr-un punct de vedere. Al lui. Nu știu dacă m-a jenat dorința și perseverența lui de a câștiga o victorie oratorică, o victorie în fața unor grup de călători cu care am coabitat pe același spațiu, o oră din viață. Și de ce eu păream inamicul de arătat cu degetul.

Dar la final, am avut sentimentul acela de milă și neînțelegere,  cu o ușoară dezamăgire, sentimentul că omul acela nu e ”treaz”. Treaz înlăuntru. Mă feresc să spun că nu era un om cu principii. Poate avea numai deficiențe  de corectă comunicare. Părea că are un somnambulism al vorbitului. Oare câți dintre noi nu o au, azi? Vorbe fără sens, pline de sclipici cu care oamenii confundă dialogul cu rost. Baloane de săpun, bombastice din  titluri de știri. Mă presează și acum îngrijorarea că astfel de oameni există din ce în ce mai mult și că provin din fundația instabilă a unei vieții fără echilibru. 

Multe au fost întâmplările mele pe traseul București Ploiești. Multe, în mulții ani de navetă.  O fi vre-o învățătură mai aparte în dialogul de azi de m-a pus pe gânduri? În fond despre ce e vorba? E vorba despre un om care credea că măreția lui e aceași cu măreția Cauzei în slujba căreia se pusese. Și despre zăngănitul mândriei lui!
.

Anamneză

http://www.youtube.com/watch?v=-J-G54DkpMk

Cufundat în aer, prin nourii lacrimilor mele, un clavir trimite muzica de Bach, niciunde. 

Dantele, mătase, miros de lemn vechi din trandafir - ceruit. Pașii îngropați în covoare persane de mătase. Mult albastru în cozi de păuni stilizați.

Un licăr în amurg: lumânări în policandre de argint greu ... apoi aromă de mere de vară cu parfum de pajiște cu flori, o tavă cu miere și zmeură coaptă.

Eu și tu, două zâmbete absorbind clipa ... și un gând năstrușnic că îngerii muzicanți ne împresoară.

renaștere

Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ.  Nicolae Steinhardt

Mă simt ca nou născută,
Azi, Dumnezeu mi-a permis să înțeleg de ce voi fi fiind singură
Și de ce 
în același timp 
îmi e dor de tine.

Azi nu-mi mai ești captiv
Nu mai am toropeală de somn încrustată 
în piatra inimii.

Și cât de drag mi-e când o să te văd și mâine
la trezire
în întrezărirea pleoapelor mele,
printre gânduri ca
și când tu ești un nou proiect pentru mine:
-  un nou proiect de respirare. 

suspin viu

Am trimis ”până la tinele” să-și găsescă
dreptul la liniște
și dreptul la tăcere.

Am deschis o falie, până când am apus,
Și am găsit  doar ploaie fără miros.
priveliște stearpă
eu fără rost.
... și dreptul la contrazicere ..., 
... și dreptul la alegere...

Fluturii îmi zboară
dând sens
efemerelor,
într-o monumentală arhitectură internă:
- Ne vom mai vedea în visele noastre?
- Mereu!