Cum mă prinde, cât mă ține? (I)

(Cin'mă prinde? vorbim de pasiuni desigur, doar despre ele, spun asta ca să nu  mai amăgesc pe cineva și să-l pun să citească ceva neinteresant lui)

Eu  împart zilele astea cărțile în 3 categorii. Nu sunt propriu-zis 3 liste pe care mi le întocmesc riguros dar aș putea spune că citesc cam alandala. Cu poftă dar  haotic. Până acum ceva timp nici nu mi-am dat seama ce și cum să ordonez să procedez... 

Dar ceea ce știam încă din copilărie era că orice carte îmi e bun prilej de a sta de vorbă cu mine.

  Desigur un anume gen mă prinde mai mult sau mai repede decât altele. Dacă-i așa, (o) recitesc mult. Recitesc până la saturație, fragmente ori pur și simplu când  termin cartea o iau de la capăt și intru frumos în amănunte, verific nuanțe, gust altfel acțiunea,  formula literară, anumite cuvinte. Și îmi revine pofta de a le reciti, nu neapărat cărțile cele bune, canonice, deștepte ci cele care bănuiesc răspund nevoilor mele. 

Apoi mă bag în pielea personajelor. Nț! Nț! Nț! Asta nu e neapărat mereu de bine.  Se spune că femeile fabulează prin însăși natura lor. Uneori mi-e greu ”să ies din carte”, alteori scenariile mele, multe, diverse amestecă personajele devin apologetice, servile, macabre.  Stau de vorbă cu ele și le cert ....

Dar să revin la cele 3 feluri de cărți. Ele-mi  sunt împărțite după momentul când le citesc: carte de tren, cartea de birou, și cartea de noptieră. Cartea de tren trebuie să fie mică și interesantă. E cititul de 45 de minute x 2 de navetist. Trebuie să recunosc că niciodată de atâta amar de ani nu am depășit stația de destinație. Am avut năravul de a citi și pe tabletă dar ochii  mei ”au zis” la un moment dat că nu mai acceptă așa ceva, așa că m-am reîntors cumințită la cartea pe hârtie.

Cartea de birou, e ceva de învățat sau ceva de 800 de pagini cum am eu acum. Numa când mă uit unde e semnul de carte mă apucă emoția aia de dinainte de un examen. Unde să pleci cu cărămida după tine, apoi  dacă te prinde și dacă te ține ei da,  te dedulcești altfel.

Cartea de pe noptieră e carte de visare, acolo lângă poezii, lângă rugăciuni, lângă discuții cu tine însăți înainte de a închide ochii, de momentul de dedublare. 

Nu am pus aici ”cărțile, traducerile, lectură de căutat tematici, conferințe, discuții, de învățat, corespondența, chestii de birou” cărțile prietenilor”, poeziile zilnice, revistele literare de cale lungă.

Iaca mai jos un text dintr-o carte de tren dar care așa mi s-a părut de interesantă că am reușit să o folosesc la a doua citire și pe post de somnifer.

Despre carte, păi eu nu fac recenzii, desigur se pot căuta o grămadă de recenzii bune la ea. Berberova, despre ea e vorba, e  specialistă în povești frumoase care le oferă semnificații vieților anonime, dezrădăcinaților și  celor re-plantați altundeva. Păi nu suntem saturați  de  cărți despre   megapersonaje ideale? Ea, la modul rusesc scrie despre cei din planul secund care se mai și bagă în umbră, cu viețile lor mici dar intense și clocotitoare. 

Ce am învățat eu din ea?  Mi-a ”ciocănit” în minte termenul ”ne-ndeajuns”. Eu trăiesc cu senzația că dacă aș mai fi făcut un pas, un metru , un gând, o cotitură,  ar fi fost de ajuns să se schimbe totul, să se aranjeze, să se echilibreze lucrurile, viețile, relațiile. Dar întotdeauna acționăm (acționez) sub imperiul acestei gândiri: dar dacă nu am făcut  îndeajuns de mult, de bine, de ”la timp”? Cât (mă costă) o clipă de lene, sau o prejudecată sau o timiditate, sau o lipsă de perseverență?

.......................................
”Vorbea. Eu ascultam. Înțelegeam că viața ne putea uni pentru mulți ani și că acestă conversație nu se va mai repeta; pe măsură ce oamenii capătă deprinderea de a trăi împreună, ei își pierd tot mai mult nevoia de a vorbi despre ei înșiși. Acestă conversație rămâne unic, simțeam asta, și totuși  îmi venea să adorm, știam că voi adormi pe dată.

Îmi spuneam că trebuie să ascult fiecare cuvânt, cu toate astea îmi vor fi de folos într-o zi, mai târziu. Între noi, lampa  scundă, se aprinse sub abajur de mătase, perdelele de la fereastră ascundeau amurgul alburiu, deasupra mea curgea parcă o voce gravă și tandră, aerul din încăpere era parfumat, pe buze mai simțeam încă atingerea fâșiei subțiri și proaspete de jambon. Îmi simțeam picioarele grele, le așezam în fața mea ca pe niște stâlpi și aproape că uitasem de ele, plutind într-o dulce somnolență; prin fața ochilor mei obosiți, se perindau umbre de mă luau de mâini, îmi îmbrățișau umerii, îmi puneau pe față palmele lor imponderabile și călduțe și îmi legănau încet capul, în timp ce eu încercam printr-un efort supraomeenesc, să-mi țin deschiși ochii beți de căldură și de sațietate”  (Nina Berberova - Acompaniatoarea)

E un Kadare mai important decât un Rushdie? :)

Kadare m-a impresionat prin 94. Definitiv. Cu Legenda lui Constantin și Aprilie spulberat. O carte prizărită care a ajuns ferfeniță repede. Ele m-au făcut să ajung în Albania în același an și să rătăcesc prin prima țară necunoscută mie. Și-acum mă cutremur cum am făcut eu 26 de ore într-un autocar bulgăresc cu cca 40 de musulmani pe un drum care normal n-ar dura 4-5 ore. Dar na, asta e treabă de călător nu de turist. Nu știu dacă moartea mamei după nici o lună, m-au apropiat de legenda scrisă de el dar aveam senzația atunci că am intrat în pielea unuia din personajele lui. Unul masculin. Toți cei din jur știu deja toate poveștile mele cu Albania și albanezii pe care îi văd rar dar de la care a rămas o prietenie  trainică, uite trec deja de 25 de ani plini. Uneori, mă gândeam că există în mine ”o legătură de sânge”, un ceva care mă face să sufăr, să simt, să sper, să îmi spulber ideile de dinainte, similar  scrierilor lui.  Imediat după ce citesc o carte marca ”Ismail Kadare”, am fie coșmaruri , fie foamea aceea  de a repeta cititul până la saturare. Cumva mă păzesc să mai (re)citesc ”necontrolat” ce scrie el. Cine știe? îmi spun ce efect dramatic mi se va întâmpla pe negândite. E ca la baclava, îmi place dar efectul e ”leșinător„. E un fel de plinătate fără a potoli dorința de mai mult.
 
La Salman Rushdie și tot ce scrie nu pot ajunge. Adică e blocaj. Și nu pot zice că nu m-am străduit de-a lungul timpului.  Nu știu de ce i-am băgat pe amândoi în aceiași oală. De fapt tot acolo, căutând prin minte e și Orhan Pamuk și scrierile lui, așa jumi-juma, unele de care nu mă pot dezlipi, altele care mi se par străine. Dar și la el am efectul de ”baclava” :). 

Dar acest domn Salman Rushdie? .... Nimic. Uite acum citesc ”Luka și focul vieții”, un basm, modern și tot încerc să nu părăsesc cartea. Doar mie îmi plac atât de mult basmele, poveștile și-s atentă mai mult decât alte dăți. Îmi zic, poate, poate găsesc simboluri, înțelegeri, zguduiri mai mici, mai mari, demne de un scriitor așa mare și de o care e bine cotată (și care nu intră la literatura pentru  copii). Și nu vreau să fiu nedreaptă cu el, pentru că e după ”Surâsul Jaguarului” pe care am dus-o la bibliotecă necitită complet.

Eh, eh, să vedem ce entuziasm găsesc zilele astea la acest domn ”Salvator” (Salman) ...dar mi-e clar, un Kadare mi-e mai important decât un Rushdie.

.
 

 

 

Am învins toate dorințele

„Îmi vine să plâng. Am învins toate dorințele. Sfâșiere (în sensul propriu) a întregii urzeli a ființei mele. Senzație de singurătate la fel de precisă și de intensă ca în «demența lucidă». Viața mă dă deoparte, ca să poată merge înainte. Să te simți ca o piedică în mersul lucrurilor. Deranjez Devenirea.” Emil Cioran

Culoarea fericirii nemeritate

Așa o carte (Soniecika a Ludmilei Ulițkaia) care să te pună la locul tău, fără să-ți dea însă senzația că viața banală te umilește, senzație pe care am avut-o mereu când mă gândeam că nu sunt ceea ce în sinea mea cred despre mine că sunt. Nu caut fericirea, nu neapărat și nici împlinirea cu orice preț. Dar sunt în puținul meu,  un căutător al sensului, a înțelegerii proprii și a înaintării. E o mirare fără întrerupere, să descopăr cum să exprim ceea ce e în sinea mea.

Cartea asta, mi-a adus aminte de o altă rusoaică Nina Berberova și de Cartea Fericirii, concentrată la fel pe vieți banale din care extragi, poate la limită, clipele memorabile; doar clipe, care ne rămân în propria viață înfipte ca niște licurici și care ne marchează continuum-ul propriu. Acolo, uite ce țin minte,  amintirea fericirii care nu se simte, dar e în aer și pe care o somatizezi (sărutul osului unui cotlet de miel mâncat de cel iubit sau pusul buzelor pe același loc la o cană de cafea, etc).

Din Soniecika, am luat o asociere/comparare a rarele-mi clipe de  bucurie  cu altfel de mirosuri decât cele învățate și exersate, acelea ale florilor. Ulițkaia propune bucuria sub forma ”oușorului proaspăt ouat” (cred că găsești de cel puțin 7 ori comparația aceasta în cele mai neașteptate fraze), mângâierea cu ochii a pufului de pe piele și multitudinea nuanțelor de alb. Alb care, contrar uzanțelor nu înseamnă (zic eu) neapărat i-maculare, nevoie de purificare sau acoperire totală de tip hibernal Siberian, ci formează o nouă paletă  nu de tonuri ci de culori. 

Bănuiesc că la slavi forma tactilă e mai ușor/aproape, de recunoscut. Și apreciez că îmi devine și mie necesară. Din ce în ce mai mult. Nu definitoriu însă. Se alătură astfel miresmelor și adierilor iar atingerea fizică: mângâierea, pare o formă mai umanizantă decât ascultarea (participarea) la un discurs cult revelator care te trezește sau te tulbură. Atingerea poate ajunge la fel de importantă cum este contactul vizual? Mă gândesc  că de ceva timp am această senzație stranie, de ”nevoie de atingere” a unor oameni mai necăjiți decât mine sau a celor pe care-i admir. Adică a necunoscuților în general. Nu pentru a-i ”pipăi dacă sunt aievea”, nu de ”a-i vampiriza energetic”, ci pur și simplu ca un gest tăcut de mulțumire că ei există în viața mea. E oare doar curiozitate față de cei care într-un fel sau altul mă provoacă? Că ei mă fac să mă simt, în afara ego-ului meu? Se asociază cu nevoia asta legată de sindromul de a dărui mereu? Cu căutările mele mai mult spre bunătate decât spre inteligență? 

Desigur că n-o fac. Adică nu mă apuc să pipăi oamenii, asta e clar. Nu folosesc nici măcar atingerea aceea tip ”palmă ușoară pe umăr”, actul de încurajare corporalist și mă păzesc de altfel de ciudățenii sociale la comandă cum sunt acum ”îmbrățișările” de grup, dar tare mă mai atrage asta, atingerea oamenilor ca pe un  ”oușor proaspăt ouat” :))


”Îmbătrânise repede și urât tot umblând încoace și încolo în cursele preorășenești și în trenurile hârbuite: puful fin de deasupra buzei se transformase într-o umbră deasă și murdară, care făcea să nu mai  arate nici a bărbat, nici a femeie, pleoapele îi căzuseră dând feței o expresie de câine, iar cearcănele de sub ochi nu mai dispăreau nici după ziua de duminică, nici după vacanța de două săptămâni.
Gustul amar al bătrâneții nu-i otrăvea Soniecikăi viața așa cum se întâmplă cu femeile frumoase și mândre: odată statornicită întâietatea după vârsta soțului, rămăsese cu sentimentul mereu actual că tinerețea ei e veșnică, iar zelul conjugal, mereu viu, al lui Robert nu făcea decât să întărească acest sentiment. Fiecare dimineață avea culoarea unei fericiri nemeritate, atât de puternică încât femeia nu se putea obișnui cu ea. În adâncul sufletului, în chip nemărturisit, era pregătită să piardă oricând fericirea ca pe o întâmplare neprevăzută care a căzut pe capul ei dintr-o greșeală sau din neatenția cuiva.” 

 
”Bătrâna Sonia Ivanovna, grasă și mustăcioasă, locuiește și acum în Lihoborî, la etajul trei al unui bloc de cinci niveluri de pe vremea lui Hrusciov. Nu vrea să emigreze nici în patria istorică, unde fiica ei a obținut cetățenia, nici în Elveția unde lucrează aceasta în prezent, nici chiar la Paris, orașul atât de drag lui Robert Victorovici, unde o cheamă mereu Iasia, cea de-a doua fiică a ei.
 
Sănătatea i se șubrezește. Pesemne că face un Parkinson. Cartea îi tremură în mâini. Primăvara se duce la cimitirul Vostriakovskoe și  așează pe mormântul bărbatului ei flori albe care nu prind rădăcini niciodată.

Serile, își pune ochelarii ușori din Elveția, pe nasul ei ca o pară și pleacă cu gândul în adâncuri desfătătoare, pe alei umbroase, spre torentele de primăvară.

(Ludmila Ulițkaia  - Soniecika)

.

Povești de Lev Tolstoi

​De ziua lui, Serioja a primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze .. Insă cel mai de preţ dintre toate darurile a fost capcana de prins păsări pe care i-a dăruit-o unchiul său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă o plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se presărau seminţe şi capcana se punea afară. Cînd vreo pasăre se aşeza pe scîndurică, scîndura se întorcea şi pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult Serioja şi a alergat s-o arate mamei.
—   Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi trebuie ţie păsărele? De ce să le chinui?
—   Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.
Apoi Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s-a bucurat şi a dus-o în casă.
          — Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
          — E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chi­nul, Ai face mai bine să-i dai drumul.
          — Ba nu, am să-i dau apă.şi mîncare.
Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat apa. Mama l-a dojenit:
          — Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!
          — Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
          —  Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.
—   Mamă, ce să fac acuma?
—   Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite, ţeapăn.
De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.

 

 "Șoarecele de rând și șoarecele de oraș"

 

 Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospăta musafirul cu ce-i era la îndemână — nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:
— De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.
Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele pînă căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:
- Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.
Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură un om cu o luminare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.
- O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.

  ​

 

"Lebedele"

 

 

​        Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare. O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde. La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
        Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
        Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.

 

 https://povesti-ro.weebly.com/pasarica-poveste-de-lev-tolstoi.html

 

 

 

 

---

Cireși în floare de LEIRE BILBAO

Îmi spune că vrea să se întoarcă în locul natal
să-și domolească lacrimile de altădată,
să vadă cireșii în floare
în luna mai.
Cu timpul a
început
să
încurce
străzile și ideile.
Nu-și mai poate trage sufletul
cum o făcea.
Singurătatea, spune ea, umblă iarna pe străzi
într-o jachetă subțire,
spune că există case care-și deschid ușile
doar pentru a lăsa frigul înăuntru.
Spune că zorii i se revarsă în palme,
și că în fiecare seară își pune haine de înmormîntare
pentru că i-ar fi rușine să moară goală în pat.
Luna mai e pe sfîrșite,
Și-a vîrît în buzunar pietre încălzite
de soare.
Îmi spune că vrea să se întoarcă în locul natal
să-și domolească lacrimile de altădată.

Așa pur și simplu

Înăuntru
călătorul de infinit 
vrea să fugă 
dar a pierdut semințele

În afară inima mea de piatră
a trecut de partea cealaltă
Și-mi rânjește mojic:
- Ești spartă! Ești spartă! Ești spartă! 

Poate că există o cale să ies din cușcă
Poate că într-una din zile las 
așa pur și simplu 
lumina să intre.


.