Simt că trăiesc fără să mi se întâmple ceva. Tavanul e nud. Pereții mă strâng. Iarna asta zemoasă și prea înaltă a devenit gri. Reumatică. M-am întors dintr-o lume prea mare unde rasuflarea-mi spargea bariera celor patru vânturi. Iar zâmbetul, ei da, mi-era întors pe stradă de necunoscuți.
E o muțenie a sentimentelor dintre noi. Fără legături. Doar cuvinte, ca și cum inima mea ar fi de hârtie și tu, ai citi o carte. Cuvintele nu pot reda întru totul și perpetuu tandrețea și nici culoarea nuferilor din mintea mea. Cum m-aș putea exprima în pur și frumos? Cât de caldă și alinatoare ți s-ar parea briza albastră a inimii mele? Ce sunete ar putea reda zâmbetul meu care își dorește să-ți fie ca mângâierea unui copil? Ție. Special ție. Suntem mai umani, având inima deschisă perpetuu.
Ești neîncrezător și retractil. Frust, totuși te ascunzi sub muțenii, clocotind. Miroși a insomni și a neluptă. Mă respingi fără să încerci măcar să mă cunoști. Sirene ce cântă, neputința neșansei.
Nu vreau să cuceresc fortificații ci vreau porți larg deschise...
Mâinile mele așteaptă, întinse. Reciprocă susținere. Știi că am mai făcut asta și altădată. Poate în realitatate ori în visele noastre frumoase și neuitate.
Aștept să-ți schimbi hotărârea.
Suntem solar, pe drumul curcubeului. Și asta n-am decis-o noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu