„...mâine vei fi și bucuros și trist”...

                      (azi am auzit următoarea poveste)

În drum spre Mecca, cândva, un sărman derviș sufit, traversa deșertul pe o cămilă. Era obosit, era flămând și însetat pentru că mergea de tare tare multă vreme dar în același timp era deplin adâncit în gânduri. Își dorea ca în Pelerinaj să primescă cât mai multă hrană spirituală și de aceea nici soarele fierbinte și nici nisipul aspru ce-i îngreunau drumul nu-l împiedicau să mergă cu spor și nici nu-l opreau ca să mediteze și să se roage.

Dintr-o dată în plin deșert, aude o voce atât de puternică că părea că vine din văzduhul stăpânit de duhurile rele:

- Oprește-te! Descalecă! Coboară și culege cât de multe pietre poți tu din râu!!!  Și tot ce-ai cules poți lua cu tine !!! - îi porunci  tunător vocea.

Dervișul se uită împrejur și speriat se făcu mic pentru că nu vedea pe nimeni. Și cu toate că se lăsase total în mâinile lui Dumnezeu, când își începuse Pelerinajul,  încerca acum o teamă și o neputință ca nu cumva să nu fi intrat în sălașul vre-unui gin rău. Uitându-se  jur împrejur de-abea acum își dădu seama, aruncând o privire mai atentă, că e  pe malul unui râu secat de demult iar albia acestuia era plină de pietre. Descalecă și făcu exact ceea ce i s-a spus. Strânse o grămadă bună de bolovani, o  încărcă  pe cămilă și plecă mai departe....

Nici nu plecase bine - îngreunat serios de povara sa cu bolovani - și se pomenește că aude din nou vocea  de nicăieri și niciunde:

- Ai făcut bine că mi-ai dat ascultare! Și pentru că mi te-ai supus, mâine de  dimineață când te vei trezi vei fi nespus de bucuros și în același timp nespus de trist. Din această clipă, viața ta se va schimba! mai tună ca un ultim ecou, vocea după care se înstăpâni o liniște nefirească.

Dervișul fără să înțeleagă ceva, se decide să plece cât mai repede din locul acela și cu toate că mergea tare încet, cu biata cămilă astfel încărcată, ajunge într-un târziu la un loc de popas.

Nu mică-i fu mirarea, cînd a doua zi, în loc de pietre și bolovani, povara cămilei se transformase în pietre prețioase. Era stăpânul unor geme de o inestimabilă valoare!

Și așa se împlini prezicerea din deșert: Dervișul nostru se umplu de o bucurie nemaintâlnită. Era fericit pentru norocul care dăduse peste el căci peste noapte devenise atât de bogat cum nici nu visase vreodată dar în același timp se posomora văzând cu ochii, căci pierduse ocazia să fi luat cu mult mai multe pietre....