drumul învățării

despre iubirea necondiționată ... idei punctate ...

Eu privesc lucrurile mai simplu, oarecum în neperfecțiune. Le privesc așa, pentru că așa sunt eu, sau pentru  că sunt femeie... Cine știe...  Lucrurile în jurul nostru nu sunt perfecte, noi niciodată n-o să fim așa. N-o să ajungem poate, tot timpul la "cer" ca să dăltuim lucruri. Nu mereu! Altfel nu am fi umani. Neînțelegerea n-o poți înlătura total, în oricare din modalități, dar dacă ne oferim încredere necondiționat, ne vom cunoaște limitele, vom avea înțelegerea neînțelegerii din noi și bunătatea de a aprecia puținul ce L-am primit. Vorbeai tu prietene,  de libertate deunăzi. Pentru că îți place libertatea! Libertatea nu e câteodată și de a căuta în țărână? Chiar dacă îți sună provocator poate...

 

  Acum mă-ntreb de ce și când te-am (v-am) comparat? Cu cine și cum? O fac? Sigur că o fac. Ca să-ți asigur un loc, ca să te găsesc pe tine și să te deosebesc de alții. Nu pentru că ai fi  „cel mai”   ci pentru că ești unic și atunci cei unici sunt greu reconoscibili... Așa este pentru mine. În altele, te adaug și te completez mie. În altele ești liber de a fi ... Așa te pot eu cunoaște ... recunoaște ... Așa învăț eu să rezonez, să rezonăm ...

 

 Dacă ai știi ce frică mi-era mie de viitor! Poate de întrebări! Aceleași pe care  i le pui și tu! Viitorul nu răspunde ... Eu nu aș vrea să trăiesc cu frica de a rămâne încremenit pentru un „poate că” ... Și când îmi dau seama, mă tot scutur să nu mă gârbovească bagajul...

  Eliade spunea că în toată viața noastră, poate avem doar 5 – 6  ore în care cu adevărat ne schimbăm total. Spunea să nu le pierdem... și dacă vrem să fim atenți la „viață” poate ne-o vom îmbogății de la acele 5 ore de îndrăzneală și să putem prelungi la câteva zile memorabile... E cred, acesta „stare de ALTFEL”. Memorabilă dar indescriptibilă. Un  „petic semnificativ de mare din viata asta”  nu e mult, dar e mai mult , mult mai mult  decât avem dreptul? ...Ne-ar ajunge o picătură. Important e ca picătura să fi esență și nu poșircă. Viața nu ar trebui să ne fie o intensă „trăire frumoasă” o împlinire și nici un continuu sacrificiu ...  
Viața e o vrajă de care să te miri și să te tot miri ...

 

Caut satisfacție în "urcuș", și știu că gâfâi. Mamă mamă ca o locomotivă răsuflu de cele mai multe ori ... și-nvăț cele mai grele lucruri pentru mine: iertarea și mila. Și răbdarea. Răbdare peste limita când mâncărimea din mine devine fizic - contagioasă. Ele mă-nvață să nu mă descurajez când nu-i înțeleg pe cei din jur ... și ....am îndoieli la fiecare pas... dar calc pe ele, înaintând (de cele mai multe ori)... Și mă tot gândesc: tot e bine dacă-i înțeleg cam 20 la % pe oameni tot e un procent bun.

 

Am învățat prin timp că sunt lucruri pe care nu le putem face unul pentru celălalt. Nu totdeauna. Dar am imaginea acestui ”de aproape”. Ce cuvânt năucitor. Dar a fi „aproapele” nu e decât a fi cel care e "cel mai aproape să-ți de-a mâna când ai nevoie”. Și o îmbrățișare revigoratoare. Și nu numai la  bucurie și la tristețe ci pur și simplu așa în întâlnirile zilnice...  Și dacă  nu înțelegem când fiecare este  în nevoie, (sufletul omenesc e complex și închistat)? Să știi(u) că poți să strigi, fără teamă, fără jenă, să  întinzi chiar mâna ... să te lași să fi iubit cât mai de-"aproape" . Căci a te lăsa iubit e la fel de important ca și să iubești. A te lasă iubit, a primi mila, a primi iertarea e greu, dar altfel nu ai dimensiunea întreagă a lui „a iubi”,  „a ierta” ... gestul e să întinzi mâna de ambele părți ...

Viata mea, e un drum al învățării, nu perfect, nu ușor,  Și nu cred că există om, care să nu simtă la fel, că noi ne vrem sprijin la nevoie, uneori să ne ținem de mână, și uneori să ne zâmbim la reușite .... 

Și mie îmi mai place să mă reflect în ochii oamenilor cu cei mai bun din mine, căci el ar putea vedea aceeași lumină în ochii și în inima mea ca și în mâna mea cea întinsă. 

Și uneori îl țin de mâna numai de drag, uite-așa. De drag că există ...