că era timpul ...

A fost o perioadă când eram într-o acoladă a vieții.
Eșuasem în ținutul
de la marginea mării mele interioare
și aveam o idee severă,
o idee străină, 
de domesticire
a mea de către mine.

Ba zăceam, într-o baie corozivă
Ba,  într-un vălmășag de constrângeri
din desimea de nepătruns a gândurilor.
Și eu,
ca un malaxor scoteam
gânduri gri,
pe un fundal nedefinit.

 ...și ca să ies, 
că era timpul...
mă inventez din ce în ce mai des.

cu văz - duhul

Toate posibilitățile, se reflectă în  mine!

am aflat asta,
dar sunt curioasă,
extrem de curioasă
cum vor înțelege asta gândurile
și intervențiile mele, 
tutelându-mi drumurile următoare.

... și dacă nu voi face așa, 
ca acest lucru neprețuit 
să poată fi combătut cu succes,
de mine. 
Ca de obicei.

Am aflat asta,
ca o responsabilizare a secundelor mele,
și-mi voi adulmeca zilnic, zilele,
ca o recompensă a amintirilor mele,
și-mi voi răscoli cugetul,
ca un semn că cerul craniului meu
se  frământă larg, cu văz - duhul,
într-o unire,
că nici nu te aștepți. 


.

de pornit

vai ce vă mai stresați!
ați pornit la secerat de sentimente?

oare nu vă dovedesc că e mai prielnic
dacă  folosiți 
cuvinte de pornit cu dreptul!

Extrasenzoriale

Toate sentimentele mele sunt vizuale, toate aprind  aceași altă de fiecare dată lumină dimineții, fără preconcepții, fără judecăți. Îmi imaginez marea din visele mele, pădurea misterioasă din visele mele, castelele luminoase din visele mele și multe, multe flori prin preajmă. Io mai știu dacă sunt flori au fluturi? 

Frumusețea se perindă vertiginos prin fața ochilor,  se schimbă în numeroase fațete și vine la pachet și cu trecerile din visele mele, trecerile dincolo ...

Vizitatori, oamenii coboară și ei în visele mele. Și-i primesc cu toate ale lor și chiar cu mantiile lor de ură, cu neputințele bine ascunse ori cu dorințele  de a mă schimba după chipul și asemănarea lor. Ascunse dorințe, în zâmbete apreciative... 

Așa încet, încep să am momente de claritate, la început mici pete de lumină pe toată imaginația apoi privesc totul ca pe ceva viu și lumina invadează. Asta e întotdeauna de neschimbat.  Și ca să se acomodeze schimbările le fac ei, natura și oamenii aceia, primiți de mine, la mine. De ce le fac ei? De la lumina pe care o căutau și nu știau! Nu eu le-a dat-o, nu eu le-am arătat-o, eu doar am fost martor. Pare-se că așa se comportă umanul inundat de lumină.

Eu doar îmi imaginez asta și mă bucur pentru ei și caut alți oameni ai schimbării și caut alte posibile treceri dincolo spunându-mi mie povești cu lumea perfecta pe care o voi găsi. O lume prietenoasă și nu solitudinea calmă și indiferentă a lumii în care să mă reîntorc.

Când mi-e dor încerc să mă revărs către. Când nu, întorc pagina.

Mi-e dor de semănături

Nu e inutil, înțelegi?
Îmi trimit buzduganul înainte
Să-ți anunț mica poveste din interiorul poveștii: 

Din zbateri interioare
Am redevenit mai vie
Și mai limpede ...


Am revenit
după întâlnirea cu râul care clipocea 
clar, 
într-o țară a secetei.
Am revenit de la marea, 
unde valurile se adună câte 19 odată, 
îndeplinind speranțe,
Eu, rătăcitor călător pe-o Arcă
în sus pe munte.
Am revenit din locuri unde 
am semănat foc și pară, 
ca pe o faptă bună.
Locuri și vorbe și fapte
amintiri și presimțiri
ce-și scutură sămânța...



Pe mai departe povestea spune că
Mi-e dor de semănături,
ca dorul unui luxuriant bonsai, 
de bătrânul codru... 

Sensuri

”Viața nu înseamnă să mărim viteza. Este mai greu să învingem pasiunile invizibile decât să cucerim lumea cu arme vizibile. Este legea iubirii cea care conduce omenirea. În focul iubirii și fierul cel mai tare se înmoaie”. Mahatma Gandhi

Nu-mi mai ajungea lumea asta, așa că am încercat să mi-o îmbogățesc? 

Călătoria mea de curând, pe Muntele Carmel, nu e numai un voiaj fizic ci mai ales un drum spiritual.
Și încă nu știu dacă m-a împins nevoia sau dorința?

Chiar din primele zile îmi dau seama că oricât m-aș fi  pregătit înainte (iarăși nu fizic), pregătirea mea nu capătă un sens primordial ci e doar o  primă alimentare. Pentru că nu vei știi cu ce te încarci și ce vei lăsa definitiv în drum trebuie să ai rezervorul plin. 

Încep, mergând prin realitatea pe care am adus-o cu mine și în loc să încorporez eu noi energii spirituale mă ajută ca să încap eu, în ele. Cu totul. Și asta e ceva nou. Numai așa, ceea ce am învățat, prin fiecare pas al meu, devine esențial. De neuitat.  Esențial e și faptul că încep să folosesc alt limbaj. Pentru mine e un limbaj al luminii, al gesturilor, al gusturilor noi căutate, al zâmbetelor... al căutărilor, .. al întrebărilor esențiale? Aici înțelegi un alt fel de mod de a-ți ”petrece timpul” și de a-ți ocupa ”mintea”?

Mă întreb oare care parte dintr-o astfel de ”călătorie” e cea care o face de neuitat? De ce ”după”, ești altul, gândești altfel, ai alte deschideri?Stochez în mine gânduri legate de ce? Stochez semințe ce vor răsării mai pe urmă. 

Acum îmi găsesc un timp anume, regăsindu-mă... prin care acum apreciez alte nuanțe ale culorilor, o altă  armonie, multiple forme în nedesăvârșirea lor și într-o frumusețe uitată, a vieții. 

Și alte locuri au spectaculosul, nu? Dar acum încerc să scanez lumina, să obțin o altă istorie a mirosurilor întâlnite în cale, impregnându-mă cu ele când ”acasă” nici măcar nu mai încercam să simt sau să despart  aromele, de mirosul zilnic. Simțurile mele, toate sunt în plină activitate.


Fac în așa fel ca ceea fac în câtva zile să  devină parte din ceea ce sunt, pentru tot restul vieții mele?

 Acumulez impresii și realizez că conversațiile, drumul, locurile oamenii alături de care am fost mă îmbogățesc mai mult decât discuțiile mele zilnice de acasă. Chiar dacă nu au adâncimea vorbele de pe munte au o bucurie aparte. E aici, timpul  și calitatea timpului pe care o petreci printre străini, cu străini - prieteni, cu oameni care au același scop, aceeași atitudine  majoritar de  admirație și bucurie, aceași nevoie de a ști de a descoperi  de a fii maleabili, fiind în același timp mai vulnerabili? Oamenii devin mai vii. Eu simt cum, albe, îmi apar mici rădăcini absorbante. Timid.

Observ că dialogul interior, pe care-l avem este altul decât cel zilnic. Poate și mai sincer poate mai adânc. Poate necruțător cu mine însămi. Nu în sensul dureros, nevindecător. Nu mai caut perfecțiunea ci caut graduări. E ca și când ai ”atinge timpul„ și i-ai spune ce să facă. Asta pentru că oricum, printre toate aceste grădini suspendate într-un alt peisaj,  te simți izolat, într-o stare de bine, dar cu multe furtuni interioare. Ce arderi interioare se întâmplă prin care să lași curat în interiorul tău?

E și un drum al poveștilor, al poveștilor pline de istorie, uneori crâncene apoi a poveștilor noilor cunoștințe, și crearea de noi amintiri, o legătură către alte relații viitoare. 

Urcușul și coborâtul pe scări are o semnificație aparte. Încet sau repede, cu lungi sau scurte întreruperi, pare un drum mistic către văi spirituale neumblate, ne explorate încă, chemătoare. Puternic chemătoare. Și e un miracol cum întinderi de scări, o coborâre substanțială de poate 900 de metrii,  mi-a redat și redescoperit idealurile. Nu sunt noi dar eu mă simt ca nouă.

Coborând, ai dintr-o dată o admirabilă senzație de libertate și de oricând posibilă, desprindere către zbor. Și care te face să primești prin zborul tău imaginativ, fiecare clipă, fiecare foton de lumină, fiecare aromă fiecare adiere. Tot ce te atinge printr-unul din simțuri se lipește de tine. Ești atât de expansiv și în același timp plin de seninătate că-ți auzi ecoul inocenței că vezi prin prizma imaginației,  emanări de curcubee.

Ce aștept eu de la pelerinaj? 
De ce am venit? 
De ce am venit iar? 
Ce așteptă alții de la mine? 
Ce conexiuni? 
Cu ce conexiuni merg acasă? 
De ce acumulez  poveștile?
Cine mi le așteaptă?
Cine, câți, care???? 
.
.
.
.

Cu câte picături mă adaug eu, celorlați?

 

 

Stare

Într-o secundă,
într-o fecundă fântână
intoxicată  de spiritualitate 
inima-mi rătăcește
i-o  stare de prezență continuă
transpusă în altă lume
afundată în gânduri 
despre fiarele pădurii
îmblânzite și ele 
ce scot afară tot ceea ce arde în mine
ca cel mai mare dar pe care îl am în viață.

Interiorul meu nu mai are orizonturi,
nu-mi mai pot închide ochii,
nu-mi pot închide brațele, larg deschise
și nici creierul, care absoarbe gheme de alte și alte sinapse ...
Nu-mi mai pot închide inima
de atâta pace
de-atâta presimțire de lumină
îmblânzită 
la proporțiile mele corecte, de om.

Gânduri lăsate pe scări

Pe aici, timpul e greu , pricepi...

Fiecare scară, fiecare treaptă e făcută să macine destine la o moară de cuvinte pe care le duc apoi apele clipocind ... Fiecare treaptă te pune să te lepezi de lest, într-o muzică pe care n-o auzi, pentru că nu e ...  cu care însă rezonezi, pentru că e mai aproape de tine fiindu-ți însăși miezul și te face să te miști în ritmul și-n nevoia, de a o trăi.

Iar eu azi, azi, nu pot prinde ritmul acelei muzici ce-mi curge prin vine, e ușor mai sesizabil uneori, doar uneori, când prin mine curg cuvintele unor rugăciuni...   și mă seacă și  zvâcnesc din nou izvoare și mă înfrigurez  golită, ca mai apoi absorbind să mă satur dintr-odată ... Mai apoi, în ritmul pașilor mei pe alte și alte trepte, când cuvintele însăși devin liniște și  mă leagănă și mă gâdilă și suflă peste mine cu momente când îmi vine să adorm și  în aceeași clipită mă  cutremură în starea aceea de neant și de zbor, în însăși vatra ființei mele.  Și de departe, mult de departe în mine îmi șuieră, năruirea bolțile de-mi pică solzii rătăcirilor trecute ca niște paiete a căror urmă, par jocul cu nasturii unei haine pierdute, uitați și ei pe parcurs.

Și nu mă mai văd ca om de rând ci ca reflectare de cer, în apele curgătoare ... 

Aaatât!!!

Povestiri din pelerinaj (Dau samă - III -)

În jur, par gârbovi și ochii nu le sunt vii pentru că sunt niște cămări umblătoare. Și când deschid gura, gură lor te clănțăne fără răgaz, fără amuzament sau niscaiva inteligență și toată greutatea lor,  totul, se prăvale peste tine/mine, cu mirosul de neproaspăt. E strânsură de vorbe vechi, de gânduri vechi demodate, de prejudecăți încleiate prin cotloanele memoriei. Nespuse. Și mă întreb de ce atât efort de strânsură amară? Și mă întreb când se va dezlănțui o furtună curățitoare ...

... oamenii care-și poartă toate amintirile, toate promisiunile, toate lecțiile lor pentru alții netransformate și nerafinate, sunt așa de îngreunați de ele că nu mai acumulează. Și merg din ce în ce mai puțin pe drumul vieții, nu pentru că nu ar putea ci din cauza greutății  de nemăsurat a ceea ce sufletul lor târăște.

Cu toții avem boccelele noastre. Dar pelerinajul e unul din prilejurile de descărcare, de golire, de scuturare, de dezlănțuire și totodată de diluare a astfel de griji și neajutorări. Dacă ești atent la astfel de lucruri.

... Și trebuie să fii pregătit și să vi pregătit  cu o altă ureche, cu un alt organ al mirosului, cu un alt fel de ochi. Și ceea ce înveți cu multă sinceritate aici, e că nu știi niciodată dacă oglinda ți-e pură. Și niciodată nu știi dacă ai șters-o îndeajuns. Și nu poți practica ”curățirea„ prea mult, dacă nu capeți abilitatea de a fi exersat permanent.

De ce tocmai în această perioadă? Pentru că ești la pragul celei mai mari Comori.

Pentru că pe un astfel de teritoriu al sacralității, acolo unde  timpul tău ți-l acorzi gândind la ce este Dumnezeu, toate crustele noastre se diluează. Devenim mai vulnerabili și mai disponibili.

Îmi ajung mie la sâmbure unde picăturile de profan se scurg din noi și unde rămânem în ”cămașa - înveliș” de sacru și unde trebuie să înțeleg onoarea pentru care sunt vie. Anul acesta, am trăit o astfel de stare prin întrebările mele, prin misterele mele, prin intuițiile mele, prin zborurile gândului în depărtări neatinse și care, trebuie să mărturisesc, au fost mult mai intense și mai interesante decât răspunsurile mele. Și născătoare de puternice și strălucitoare trăiri.

Seducția cu care atrage Locul este o energie a iubirii necondiționate. N-o spun eu. Nu numai eu! Sunt portaluri bogate în  favoruri spirituale. Dar   de această dată, am venit pregătită s-o simt. S-o adulmec. Se manifestă ca o descărcare a emoțiilor pe care acasă nu ți-o poți permite!!!  Și te întrebi de ce? De ce nu am avea acces oriunde la ea? De ce această tandrețe catifelată, acest sentiment de absolută siguranță, acest entuziasm cuceritor, această mângâietoare blândețe a luminii nu-și deschide ușa oricui și la orice oră ...

De ce atâta efort? 

Pentru că ești la pragul celei mai minunate și binecuvântate Comori!

Și trebuie să înveți să te arăți demn ca păstrător al unei părți din Sfânta Comoară!

Și trebuie să înveți când,cum și cât meriți din această Comoară!

Cum poți să ai o dragoste mare dacă nu ai exersat la început pe o dragoste mică? 

Dragostea e pretutindeni și i se permite orice, nimic un e forțat. Nimic nu e prea mult. Te cunoști poate mai bine ...Viața fără dragoste e o viață la minim. Dar cum să-l iubești pe Dumnezeu, cum să ai o dragoste atât de mare, să stai în fața unei măreții de nedescris, dacă n-ai învățat să-ți iubești vecinul mai întâi, ca un lucru atât de simplu.  De ”aproape” vorbind, vecinul e aproapele cel mai de aproape.

Povestiri din pelerinaj (Dau samă - II -)

Pelerinajul - cu oricâți ai fi alături -  e un drum de unul singur. Simți o specifică libertate când mergi pe jos și vezi, și-ți vezi marcajul și bornele pe care le străbați. Și vezi, conștient ce lași în urmă și ceea ce ești pregătit să lași, condiționat ori ba.

Dar asta nu înseamnă că nu ții și de tovarășii tăi de drum ...

Foarte interesant: de la pelerinii din toată lumea, întâlniți, și în cazul de față au fost în jur de 180,  observi că nu mai este important limbajul. Înveți, ascultând; legi cuvinte și gesturi, cauți cunoștințe ești într-un același sens povestind și lăudând și primind aceleași sensuri și elaborând aceleași idealuri.


Este o lege a firi ca întâlnindu-ne, să  ne simțim onorați de faptul că Ceva  a pus totul la cale, ca să ne întâlnim în acest Loc și în acest timp, să ne cunoaștem, să ne recunoaștem, să respirăm același aer și să degajăm împreună vitalitate comună  pentru a crea o energie revigoratoare. Pentru că împreună trăim, palpând prin tălpi energia a sute de ani de pelerinaj și a sute de mii de pelerini. Și acesta e și va rămâne trecutul nostru comun. Și prin tălpile noastre uneori dureros, ne cresc acel tip de rădăcini senzoriale care preiau amprenta tălpilor, a altor tălpi și altor Tălpi... Și te întrebi, cu o sfială nemaipomenită și cu o dragoste plină de patos dacă tu ( și tu) faci parte dintre cei Aleși? ( ..și ... ”Fă-mă precum colbul în calea Aleșior Tăi în drumul Tău” ...). 

Pe muntele Carmel e începutul unei noi povești. Noi ne începem visele de pelerin împreună,  făcând un primul pas. Pentru că, împreună ne plecăm capetele, lăcrimăm, ne cutremurăm, ne mirăm, stârnind ori înăbușind emoții, suntem inspirați ... călcând împreună în spațiul nostru sacru. Pelerinul devine un fel de ”frate de cruce” cu tine... un fel de frate de drum și numai lui și numai el are  și simte anume înțelesuri împreună cu tine. Și anume adâncimi.


Pentru că mie, ei îmi sunt martori la începutul drumului transformării. Și eu, asemenea drumului străbătut de ei.

Povestiri din pelerinaj (Dau samă ... I )

Stăteam fascinată să ascult povești șoptite, povești vechi, neînțelese de mine la vârsta aceea despre călătorii, și greci și comori, despre negustorie și hagialâc, despre pierderi și supraviețuire, câștig, război, frici, creștere. Era o mitologie - alta decât în cărți  - din care chiar făceam parte,  de care aveam parte mereu, prin cine știe ce obiecte, fragmente, pe care le descopeream răscolind casă ori printre cuferele podului. O mitologie personală ... pe care o înfrumusețam liniștită apoi refugiată din nou în podul plin. Era în credința mea  nestrămutată de a trăi acele povești, o curățenie și o vitejie pe care o completam  cu un sentimentul religios atât de luminos și o mirare silențioasă. 

Toate poveștile mele erau frumos aureolate de fabulos iar faptul că veneau pe filieră familială,  intrau misterios în componența atitudinii mele încât mă credeam înnobilată de a le ști, fără să le împărtășesc mai departe. Căci altfel și-ar fi pierdut magia. Iar maestrul de ceremonii era bunica mea. Era așa un fel de pact între noi două, credeam eu. 

Bunica mea, era ”mamaia” Marica, ea pusese un fel de tablou cu  Sf. Nicodim  la mare cinstire chiar în bucătărie. Și cu el dialoga zi de zi , în prezența mea ca eu, să iau aminte. Doamne câte lecții am primit eu de la cei doi! Nu era icoană ci  un fel de ”diplomă” de merit, care demonstra meritele bunicului meu, la repararea acoperișului mânăstirii Ghighiu și a așezămintelor maicilor. Doar eu, care încă nu știam literele, aveam mare stimă pentru asceticul Sfânt, în straie bizantine că  el mă urmărea și oricum dimineață de dimineață, stătea acolo să mă binecuvânteze, când măncam. 

Tabloul trona chiar deasupra mesei  largi neșlefuite la care încăpuse familia mamei de când fusese făcută casa. Dimineața, eu în capul mesei singurul copil, mezină printre nepoți și mamaia mea  îl amesteca în vorba  și pe Sf. Nicodim și așa luându-l martor la tot și la toate  ne începeam ziua. 

Mi-am adus aminte de toate acestea, stând undeva pe Muntele Carmel, legându-mi cu ușurință trecutul de prezent. Doar simțind în mine acel ceva de curățenie copilărească, de mirări care nu se mai sfârșesc dar care simplifică, de rădăcini care cresc și nu știi de ce, într-un nou anotimp al magiei. 

A fost ca și când  în coborârile mele matinale pe cele 19 terase ale muntelui, m-am întâlnit la un colț de viață cu mine. O eu la 4 - 5 ani și o eu la 52 ... m-am întâlnit și așa m-am trezit... într-o atmosferă unde tot cerul foșnea de viață ... în răsărituri superbe, într-o lumină caldă și eu având senzația că sunt luată de mâna aceea micuță și îndreptată de pe atunci, pe acest drum.

Și nu mai era minunea străbaterii maiestos, a coborârii unor scări. A străbaterii unei arhitecturi și omologării unor geometrii de piatră, apă și flori... Mă străbat fiorii gândind cum în același timp, mintea mea a putut evolua la atare înălțime, cum puterea viselor mele  întâlneau visele altor oameni și dorințele mele se completau cu dorințele altor naturi umane decât ale mele și cum gândurile mele  se zbuciumau să iasă și să se nască. Cum clocoteam, pentru a face un alt pas pentru înțelegerea a cum s-a născut  Cuvântul. Gândurile, reflecțiile mele, metaforele mele, nu puteau  încă să se cunoască pe sine și să devină libere într-un astfel de mediu. Magmei îi trebuie  ori o gândire de o înaltă febră interioară ori pacea așezării iar eu nu aveam decât febrilitatea generării. 

Prin Scările Carmelului, am cunoscut febrilitatea și fervoarea genezei. Atentă la semne, la imagini, la oameni, la iluzii și întâlniri. Permanent pregătită de a capta. Și chiar dacă în mine nu era deloc pace interior, era o imensă bucurie pentru fiecare secundă, Eu, acumulând esențe.

uneori, e odată în viață

 Călătoria asta a mea nu e un basm frumos, chiar dacă ceea ce visez, este doar ca visul să nu se mai termine. 

Acum simt că sunt și ”înăuntru”. Și o știu. De aici încolo va fi din nou, totul diferit. Pentru că am atins esențe. Care generează. Care  contribuie. Care emit. 

Se vor spăla toate ... inundate de lumină...
 
În ce lume, de  veștejiri trăim și noi!?! Căci eu am plecat la un capăt de an și dintr-o lume în care în jur, toți au fugit să-și umple frigiderul. Deja plin. Spuneți voi de nu este așa? 

Din ce gheață ce se întinde peste cuvinte și peste ”necondiționat” nu reușim să ne smulgem?
Vedem sacrificiul ca acel ceva ce ține de bună stare și nu de bunăstare. De acumulări, nu de cumulări și reformulări interioare. Dorim fericirea zilnic și fără efort. Ah, și mai ales trăim într-o lume  a nemulțumirii. Avem o lume care se preocupă cu ce fac ceilalți. Public și intim. Despre alții. Îi devoalăm până la urâțire. Ne plângem apoi de asta. Plângeri formulate doar pentru că trăirile nu ajung la nivelul așteptărilor noastre. Cei ce folosesc ”plângerea” ca mod de acomodare  sunt cei atât de comozi că-și doresc schimbarea în ceilalți. Și care-și spun (în gând desigur), privind de sus, că sunt o grămadă încă cei  care trebuie să ajungă până la nivelul lor. Și asta vine din lipsa de grabă în propria lor dorință de transformare. Și din lene și neștiință ori poate din neuzarea prea des, a  recunoștinței, mulțumii și lăudării a toate ce este în jur.

Cum să ne impregnăm cu smerenia de a percepe capacitățile și ritmurile diverse? Și mai ales când? Căci fără înțelepciunea cu care privim că fiecare face ”un avans către ...” nu avem înțelegerea lucrurilor.

Fiecare își are istoria sa. A mea care va fi? A ta care va fi? A unui căutător de ... ” și dacă ar fi fost altfel”...? Sau a cuiva care are ceva de transmis?

Ai gândit cine te-a ales să fi tu, Tu? 

Ai de gând să fii al acestor vremii? Să urci pe muntele de la înălțimea căruia câmpia se vede atât de bine ori preferi picnicul tău vesel, de mlaștină?

E atâta victorie în lume, doar să rupi tăcerea schimbându-ți modul de a gândi! Totul dar absolut totul se schimbă fără să fie straniu că-ți schimbi atitudinea.

Excursia mea? O călătorie în celest. E un drum. Lungul drum prin care înțelegi că ceea ce trăim noi e doar un avans către... Un loc care te poate ajuta să-ți repari defectele? Cum? Pentru că e un loc în care afli ce blazon primești! Pentru că  odată intrat, îți recapeți lustrul și simți, cum și de ce mai ales ești plin de noblețe.

Schimbi totul. Nimic nu e mai puțin straniu decât asta.
Anulează-ți  interdicțiile de a vedea. De a simții. De a fi părtaș.

Schimbă totul!
Dacă vrei, schimbă atitudinea ta față de soare și de primăvară și schimbă-ți gândurile de cum privești bătrânețea și timpul dar nu schimba durerile care-ți lărgesc limitele. Cum altfel să crești dintr-un pumn de țărână? Sufletele mari sunt cele clădite și prin constrângeri, cele întemeiate și prin obligația față de aproape, nepusă în discuție.

Schimbi totul.

Fără senzația de abandon a trecutului. Căci fără imaginea vieții care o poți contura fără rușine în vorbe nu te vei simți liber.

Schimbă totul. Nimic nu e straniu.

Adevărurile? De ce nu ne-am interoga despre ele, până la limita până când ele vor deveni transparente? Până când ele se plămădesc? Până când ele pot fi opuse dar nu contrare.

Nu-mi poți spune că nu poți ridica barierele și sparge zidurile proprii.Nu cred că nu poți alunga propriile tabuuri cu care te sabotezi în laguna călduță a îngăduinței obișnuințelor rutinante de a vedea, de a auzi, de a intui! 

Caută libertatea. Cea a cărei bucurie,  face să-ți dea în clocot sângele. Cea a cărei frumusețe stă în neîncovoiere. Libertatea față de turmă și față de teama de dizgrație. Față de murmurul ascuns al ochilor ce pângăresc. Libertatea de a nu abjura propriile crezuri. De a alege și a hotărî la dimensiunea propriei tale conștiințe.

În definitiv prin toate astea vei ajunge la viziunea infinitului unde este numai dragoste...