Construcții IX Privilegiu contra destin îngust

Ieri am fost sfătuită  să renunț la reformarea societății. Era de părere, stimatul meu interlocutor, că nu aveam justificarea acestei chemări, atâta timp cât nu sunt  ”un cineva” sau nu acționez  ca un buldozer isteric din media sau pentru că nu am banii potriviți care să mă facă să schimb lucrurile, nu din cei mulți, ci din cei foarte foarte mulți și dedicați.

M-am simțit măgulită. Și nu pentru că eu aș fi fost, n-aș fi fost, în conexiune cu o așa măreață misiune ci pentru că fără să vrea, el, m-a băgat în chiar povestea lui personală. M-a unit cu povestea pe care o spunea și chiar dacă nu m-a pus în vitrină, arătând cât îl dor neputințele modului învechit de a gândi, l-am simțit că vibrează alături de mine. În dorințe. 

Unele cuvinte mă ating foarte tare dar acestea se pare că nu. Și-mi venea să-i spun, prea grăbitului întru' concluzii: Nu te mai plânge așa de mine (și de toate) înainte ca să înțelegi. Înainte ca să stai să înțelegi. Nu mai fi așa profesoral (doct, și sec, și semantic, și schematic) propagând mai ales pe cei  care examinează deseori rapid și superficial, aceia care nu admit că ar putea greși. Lasă-te cutremurat de neliniști!

Eu nu insinuez că nu greșesc. Și nici nu mă joc de-a aparențele înșelătoare. Doar că imaginea mea despre viață, nu este predarea unei lecții gata învățate și repetată de urmași ca de la maestru înțelept la ucenic,  ci mai degrabă un laborator al vieții. Un laborator în care-mi asum experimentul. Ei bine, eu sunt un laborator, în căutarea eu-lui. Iar ceea ce (mi) se întâmplă, ce mă frământă, nu vine pentru că mă conduc după soluții gata ambalate ci pentru că mă văd o construcție într-o creștere. 

Ai auzit bine, da! Nu am soluții, nu sunt soluția cuiva, ci doar o construcție într-o creștere.

Și da, eu nu vreau reformarea lumii,  eu vreau reformularea ei. 

Nu vreau mutări mici într-un cadru învechit, care mă strânge. Nu simt că ajunge o adăugire nouă într-o arhitectură veche. Ci mă uit după un alt fel  de arhitectură: în organic. 

Privilegiul de a vedea aceste lucruri, le e de cele mai multe ori, refuzat celor înguști ori celor ce cred că finalul e fericit când e confortabil. Celor numiți ”bine intenționați” și atât. 

Am zis privilegiu'. Asta e de ținut minte...

.


.