Singurătate

Zilele astea singurătatea-mi
e atât de aglomerată!
e plină ochi de nostalgie
de dorințe scuturate în vânt
de încercări
de reîncercări 
de șanse pierdute
de promisiuni 
de noduri în gât
de fluturi închiși a penitență în stomac
de prima șansă ca o paradă
de bunul început, ofilit de îndată
de sfârșituri care nu există.

Zilele astea am 
o sigură 
singurătate
tare aglomerată.
O scutur de roade
de umbre și de întuneric
de mușcătura dezamăgirilor 
Și-mi vine să cer daune
la toate ratările:
visătorilor!

Și totuși aș vrea să înțeleg? 
De ce mă doare în așa hal mintea
pentru gândul ăsta năstrușnic ce-mi zice
că-n întunericul acestui întuneric 
există măcar o șansă?

Zilele astea am 
o singură 
singurătate
tare aglomerată.

.

 

Precipitații și alunecări masive

Gânduri ce-mi alunecă fără să vrea spre tine
ca o gâdilătură continuă pe piele
fără capcane, fără complexe,
la fel cum în ochii tăi
doar în ei,
întrevăd infinitul.
O privire ce paradoxal mă separă de neant
iar unora, zău, asta li se pare puțin!

E ciudat dar asta pare cea mai bună parte din mine
în timp ce prostește, cheltuiesc totul pe alte poezii
și pe  alte apusuri.
Gândurile ce alunecă spre tine
pline de fiori
ce se precipită 
în vise.

.

Ăștia suntem noi?

De ce știrile negative sunt atât de apreciate în zilele noastre? Bineînțeles, din cauză că aduc audiență. Dar de ce au audiență astfel de informații ? Ne fac cumva mai fericiți, când aflăm problemele altora? Așa suntem noi? Ăștia suntem noi, mai fericiți când auzim de problemele altora?

Dar dacă astfel de știri chiar influențează negativ sănătatea noastră mentală? Ne afectează emoțional și noi tot ne bulucim în fața ecranului? Oare nu ne hrănesc nouă nevoia noastră de a fi agresivi? Oare prin acest lucru nu suntem împiedicați să mai ajunge la creativitatea și la capacitatea de a gândii profund? În acest caz, care ar fi soluția?

Cine ne fură indentitatea?

Foto  din prelegerile dnei Elizabeta Stănciulescu

Vă propun ca azi să aveți o întâlnire cu propriul vostru ”cal troian”.
Să nu-mi ridicați a mirare sprânceana că vezi bine voi nu l-ați avea. Nu-l știți? Nu vi l-ați văzut? Eh înseamnă că a devenit atât de mare și atât de obișnuit în propriul vostru peisaj că nu vedeți cum vă împiedică. Rutina, fricile, iluziile și deziluziile, bârfușoarele invidiile, răutățile mărunte câte și mai câte altele devin o barieră, sau un văl sau cine știe un zid peste care ziceți că n-o să treceți niciodată..

Ciocăniți rogu-vă la ușa calului vostru troian. Vedeți cinstit, voi cu voi cam ce iese de acolo. Și după aia mai vedeți cum stă treaba cu iertarea, bunătatea, filantropia ...
Dacă nu? Știți doar ce vi se întâmplă: război mare și de lungă durată ...

Sincronicitatea

Mare lecție a solstițiului. Doar dacă vrei să crești:

Priviți felul prin care ne construim amintirile și percepția și cum vom face sincronizarea între ele. Un pendul pe masă (izolat) este decuplat de celelalte și acționează așa cum a pornit.

Dar un pendul într-un sistem, se sincronizează cu celelalte în cele din urmă formând un sistem unic (datorită cutiilor care vibrează și transmit energia).

Sincronicitatea se aplică și la oameni și cu toate că acest lucru a fost descoperit de Huygens prin sec. 17, unii n-o pricep deloc nici în ziua de azi!

Desigur până la urmă noi decidem ce înseamnă și cu ce, cine, când ne (re-)armonizăm.

Puneți-vă întrebările bune la timp! Care e comunitatea în care voi sunteți deja sincronizați? Ce oferi tu?

https://www.youtube.com/watch?v=W1TMZASCR-I#t=53

Lansare la Muzeul de Artă Ploiești

În ultimele 3 zile, am fost împreună cu peste 100 de persoane cu totul și cu totul noi. De-ai noștri vezi bine, ploieșteni verzi!

Aseară, parcă a fost la propria-mi serbare de Crăciun. A plouat toată ziua, era lapoviță și totuși holul Muzeului de Artă a devenit neîncăpător. Cine și-ar fi închipuit, zău? Ca de obicei, am uitat mare parte din text. Dar până la urmă a ieșit totul cum trebuie.

  Ce bucurie că mi-am făcut prieteni noi, că am fost mulți, de toate vârstele, că oamenii sunt interesați să cumpere cărți și să afle povești!!! 

.

Despre excelență și progresul cunoașterii divine

 fragment din cartea lui Francis Bacon din ”Cele două cărţi despre excelenţa şi progresul cunoaşterii divine şi umane”

 Lege orânduia mărite rege atât sacrificii zilnice cât și ofrande de bunăvoie. Primele din rânduită pietate, celelalte din credință înflăcărată. Tot astfel li se cuvin suveranilor tributul datoriei cât și ofranda afecțiunii. În privința primului sper să nu las vre-odată de dorit după neînsemnatele mele puteri și bunul plac al Maiestății Voastre. Cât despre celelalte cred că o să aleg o ofrandă care să se refere mai degrabă la calitățile și excelența persoanei  Voastre decât la treburile coroanei și ale statului. Astfel reprezentându-mi repetat, persoana Maiestăți Voastre în minte și privind-o nu cu ochiul iscoditor al îngâmfării - pentru a descoperi ceea ce Scriptura ne învață că este de nepătruns ci cu ochiul atent al datoriei și admirației lăsând la o parte celelalte laturi ale virtuții și faimei am fost cu adevărat impresionat și m-am minunat peste măsură în fața acelora dintre  calitățile, virtuțile și facultățile Domniei Voastre: capacitatea intelectului, fidelitatea memoriei, ascuțimea judecății, ușurința și buna ordine a elocienței voastre. Adesea m-am gândit că dintre toți cei pe care i-am cunoscut Maiestatea Voastră este cel mai bun exemplu pentru a convinge pe cineva de exemplul lui Platon, după care orice cunoaștere nu este altceva decât reamintire, iar mintea umană este capabilă prin natura ei să cunoască toate lucrurile printr-o restaurare a noțiunilor  primitive și originare care se află în ea  ferecate în întunecimea aceluiași înveliș temporar în care suntem sechestrați). O astfel de lumină naturală am observat la Maiestatea Voastră; o dispoziție de a lua foc și de a arde pornind de la cea mai măruntă ocazie ivită în cale, de la cea mai mică dintre scânteile de cunoaștere primite de la alții. Căci  așa cum spune Scriptura despre cel mai înțelept despre regi, că inima lui era ca nisipul mării care deși imensă tot din părțile cele mai mărunte este alcătuită tot așa Dumnezeu i-a dăruit Maiestății Voastre o admirabilă împletire a facultăților intelectuale în stare să cuprindă și să înțeleagă chestiunile cele mai importante și în același timp capabilă să distingă amănuntele și asta chiar dacă altminteri ar părea cu totul imposibil ca același instrument să fie potrivit atât pentru lucruri mari cât și  și pentru lucruri mici. 
.

lansare carte

Te-ai gândit vre-odată ce înseamnă identitatea ta și la ce folosește, cum se construiește, care sunt mecanismele proprii de igienizare a mentalului și a psihicului individual cum reușim să menținem atât de complexa sănătate a unei comunități?

Îți trebuie curaj să rupi contractul ”tăcerii” cu care ai fost învățat de foarte mic în anii ”dublului limbaj”. În arhiva orală a fiecărei familii, prin repovestiri repetate se reconstruiesc vieții și etape ale arborelui genealogic, istoria ”mică” și se transmit numai lucrurile demne de laudă. Uite, ne spunem ”lumea e rea” dar cei din jurul meu sunt buni. E bine acest lucru? E util să punem văluri de catifea pe propriile noastre slăbiciuni? Sau cumva faptul că ”trebuie să spălăm lucrurile numai în familie, înseamnă că ”ascundem lucrurile sub 
covor”. Ne e de ajutor în înaintare? Cum ne integrăm propriul nostru spațiu privat în spațiul public?

Avem din ce în ce o imagine de ansamblu mai mare tocmai pentru că stăm pe umerii strămoșilor noștri personali și a realizărilor sau nerealizărilor lor. Și de aici depinde ne noi cum continuăm: Privind mereu în jos și înapoi sau din contră înainte și în sus, lărgindu-ne astfel pas cu pas orizontul. 

Acesta este rolul colecției ”Memento” promovată de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană. Sub aparența unor povestiri individuale, se pun în contact memoria personală, familială cu istoria. Poate fi o analiză dură dar care nu pretinde să aibă uscăciunea cercetării științifice pentru că povestitul este forma cea mai vechie care reușește să ne acapareze atenția.

.

10 nevoi umane

Zece nevoi umane de care educatia ar trebui sa tina seama
(http://www.contributors.ro/…/zece-nevoi-umane-de-care-educ…/)
Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinile in copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intampla acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou inceput.
1. Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elementar
Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri ; ca privesti cerul si pamantul ; ca te misti ; traieste-le ca mari evenimente. Bucura-te ca ai schimbat un zambet cu un copil care a trecut pe langa tine. Toate acestea sa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens, ca merita sa fie traita, ca este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume si te-au crescut au dreptul la iubirea si recunostinta ta.
2. Nevoia de improspatare
Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul. Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu le acordam nicio atentie, cum de fapt se si intampla in general. Rutina nu poate si nu trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmeaza reguli precise, tin de civilizatie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se intampla din pacate frecvent. Asa cum avem grija zilnic sa ne improspatam corpul prin odihna, prin miscare si prin folosirea apei si sapunului, avem nevoie si de o improspatare a mintii, a simturilor, a sufletului nostru. Sa ne trezim in fiecare dimineata capabili de a arunca o privire proaspata asupra lumii, cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a simturilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapatam, sa recuperam candoarea copilariei.
3. Nevoia de intrebare si de mirare
Eram in copilarie intr-o permanenta stare interogativa, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata spectacolului naturii si al lumii, al propriei mele fiinte. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de nazdravaniile creierului meu, in materie de memorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand ma las prada somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate imi vor oferi visele din noaptea respectiva. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand sunt intrebat: de ce traiesti ? ii raspund: pentru a ma mira.De prea multe ori, scoala, in loc sa intretina si sa dezvolte aceasta nevoie, o anihileaza. Dar daca nu ne mentinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinta de a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea si natura ignorantei noastre.
4. Nevoia de indoiala si de suspiciune
Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indoiala este semnul clar al naturii ganditoare a fiintei umane. Un acelasi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere si, in aceste conditii, spiritul critic ne obliga la o analiza comparativa, care uneori nu conduca la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilitati, fiecare fiind descrisa in termeni de grad de plauzibilitate. In justitie se lucreaza cu prezumtia de nevinovatie. In educatie si in invatare, este recomandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nastem criticand ; plansul nou-nascutului este reactia sa critica fata de o nemultumire. Sa privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livreaza de la catedra, de la o tribuna, de pe internet, din carti, din orice fel de publicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul unei crime suspecteaza totul. Educatorii, profesorii ar trebui sa fie primii care sa recomande, sa stimuleze aceasta atitudine la elevi, la studenti, sa le spuna acestora: « Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteti arata este sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimic din ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sa va asigure de adevarul si de interesul spuselor mele ; daca nu ma intelegeti, sa nu ma lasati sa trec mai departe, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se pare ca nu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacordul ». O atitudine similara se cuvine a fi adoptata fata de litera tiparita, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze intr-un a toate stiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe care-i instruieste : « nu stiu », « nu inteleg nici eu» ; iar atunci cand cineva din banca ii corecteaza o scapare, o greseala, sa-i multumeasca pentru atentia acordata. Uneori introduceam deliberat o greseala in prestatia mea, pentru a testa vigilenta studentilor. Nevoia de indoiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu o alta, opusa: nevoia de complicitate la o conventie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumtiei de complicitate la conventia de fictiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordam credit. Dar spiritul nostru critic nu inceteaza sa functioneze si avem dreptul, ulterior, sa ne exprimam eventuala insatisfactie, sa pretindem ca autorii spectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unui roman etc.
5. Nevoia de greseala si de esec
De cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim furculita, cutitul si lingura ! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem ! Este clar ca invatarea, drumul spre dobandirea unui nou comportament trec prin greseli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru a ne imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capacitati. Trebuie deci sa distingem intre greselile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, si greselile ordinare, facute din neatentie sau ca urmare a altor imperfectiuni senzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul, la modul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului denota o confuzie grava, pe care totusi o comite mereu practica educationala. Auzim mereu : « cine a gresit, sa plateasca ». Dar exemplul copilului care cade inainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parinte normal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acest esec trebuie sa ne stea mereu in fata.
O veche vorba latineasca de intelepciune ne aminteste ca a gresi este omenesc. Dar reflectia respectiva continua prin a condamna perseverarea in greseala. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repeti mereu traversarea strazii pe culoarea rosie a semaforului este intr-adevar de condamnat si de sanctionat; in general, nerespectarea deliberata a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sanctionat si aici intra in functie justitia si morala ; dar sa comiti mereu greseli, alte greseli, in incercarile in care te aventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri ale unor oameni de seama, in tentativa de a spori cunoasterea umana. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrata pe greseli si pe esecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care au deschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea sociala au inclus greseli, ca un produs secundar al noutatii ideilor lansate. Mai mult, mergand pe urmele unor greseli comise in lucrari sau actiuni temerare, s-a ajuns la aparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare. « Greseala matematica, sursa de creativitate » a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu : noua stiinta a haosului a fost initiata de Henri Poincare in tentativa sa de a inlatura o greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica cereasca. Am putut verifica personal si banui ca e adevarat in general faptul ca drumul spre multe (poate cele mai multe) idei si teoreme matematice a urmat o cale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii, greseli de tot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceasta istorie zbuciumata mi se pare esential, daca vrem sa intelegem natura profunda a creatiei umane. Personal, am facut aceasta experienta pe unele situatii din matematica, din informatica, din lingvistica, din domeniul literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.
Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, este esential sa educam rezistenta la esec, intelegerea faptului ca esecul este normal ; mai mult : dintr-un esec este totdeauna ceva de invatat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal si tenis la sah si go. Ele au un rol important si merita atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la ele ma gandesc acum. Am in vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a intelege cele percepute prin simturi s prinobservatie directa, nevoia de si dreptul la greseala si esec, fara a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafata Pamantului trece prin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un alt joc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, de toti copiii lumii: jocul de-a v-ati ascuns. Eu ma ascund iar tu ma cauti si daca ma gasesti, ai castigat. Acest joc nu face decat sa imite un altul, pe care natura, lumea il practica fata de noi, la orice varsta si de la inceputurile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelege lumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune: « cauti sa ma intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lucrul pe care-l cauti este mai interesant, mai semnificativ, cu atat il ascund mai bine si il fac mai greu de gasit. Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat, cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi altele decat cele la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-l gasesti, dar gasesti altceva; uneori mai interesant decat ceea ce cautai initial ». Invata sa savurezi acest spectacol al omenescului, sa te imbeti de el – si din nou sa simti ca viata merita sa fie traita. Cautarea se dovedeste de multe ori mai importanta decat gasirea. Placerea de a urca un munte sta in primul rand in a savura fiecare moment al parcursului, chiar daca nu ajungi in varf. Mai e si un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauti ceea ce deja ai gasit. Gasesti ceva ca o banuiala, o intuitie, o extrapolare a unor observatii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingatoare. Asa se intampla, de exemplu, ca in matematica multe teoreme sunt ‘gasite’ mult inainte de a fi demonstrate ; cazul teoremei lui Pitagora, gasita empiric mult inainte de Pitagora.
Dar toata cautarea la care ne referim ce este altceva decat invatarea, descoperirea, inventia ? Nevoia noastra de a intelege lumea, de a ne intelege pe noi. O cautare care trebuie sa valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar si pe cele care urmeaza.
7. Nevoia de identitate
Aici se afla o provocarea majora, dramatica, si o sansa de a da vietii noastre o motivatie superioara. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate individuala, prin faptul ca fiecare fiinta vietuitoare de pe aceasta planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ‘cuvinte’ pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelasi pentru toate fiintele traitoare pe planeta Terra. Dar ordinea in care sunt asezate elementele alfabetului in alcatuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinta umana are o identitate biologica specifica. Ne nastem preluand o intreaga mostenire genetica de la parinti si, prin intermediul lor, de la bunici, strabunici etc. Preluam o seama de trasaturi, deprinderi, reprezentari, judecati si prejudecati determinate de contextul geografic si istoric in care ne dezvoltam. Toate acestea ne confera o identitate genetica, de familie, de loc geografic si de moment istoric, deci o identitate locala, una regionala, una nationala, de limba, de credinta. Aceasta identitate pe care natura si istoria ne-o imprima, de multe ori fara a ne da seama, ramane pentru prea multi oameni singura lor identitate. Prea multi oameni nu simt nevoia unei identitati mai bogate decat aceea primita fara vreun efort personal. In perioada trecerii de la copilarie la adolescenta ar trebui sa inceapa constientizarea nevoii de construire a unei identitati mai bogate decat aceea cu care ne-a inzestrat natura. Cum sa facem sa educam la cat mai multi tineri aceasta nevoie ( valorificand critic, selectiv, identitatea primita de la natura) ? Cum sa-i facem pe tineri sa constientizeze faptul ca in conditiile actuale ale globalizarii de toate felurile actioneaza asupra noastra, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, nationale, europene, occidentale si planetare ? Sa le explicam tipologia identitatilor culturale: balcanica, dunareana, a Marii Negre, sud-est europeana, central europeana, mediteraneana, europeana, occidentala, planetara dar si tipologia care rezulta din diversitatea lingvistica, de credinte, de civilizatii. Se intampla un lucru fara precedent in istoria omenirii: numeroasele identitati ale fiintei umane, aflate intr-o dinamica permanenta si o interactiune continua, nu mai pot fi intelese decat concomitent, formand un sistem. Sau le intelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea si internetul au o contributie esentiala la aceasta noua configuratie a identitatilor. Educatia nu reuseste sa faca fata acestor probleme, nici nu prea le are in atentie. Dar tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie ; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala. Posibiltatea unei dezvoltari armonioase a identitatilor ramane deocamdata doar un proiect.
8. Nevoia de omenesc si de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esential, in care al doilea termen este : alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifica in absenta celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenta se poate referi la varsta, la sex, la nationalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultura, la pozitie sociala, la apartenenta politica, la filosofie a vietii, la preferinte literare sau de orice alta natura etc. Sa fim pregatiti sa intelegem omenescul in diversele sale ipostaze, sa admitem ca tocmai infinita sa diversitate ii da farmec. Nu exista doua fete umane identice, nu exista doua voci umane identice, nu exista doua priviri umane identice. Dar dincolo de aceasta diversitate, toti copiii lumii au o prospetime cuceritoare, toti alterneaza rasul cu plansul, toti rad la soare, toti indragesc miscarea si jocul, toti ard de curiozitate. Omenescul este o sursa nesfarsita de delectare, de minunare. Iata, pentru a alege numai una din fermecatoarele manifestari umane: vorbirea, limba. Cata subtilitate, cata finete, cat joc al nuantelor iti ofera cuvintele, frazele, discursul ! Muzica lor, semnificatia lor. Cat de placut e sa constati ca reusesti sa spui ceea ce ai gandit, dar cat de usor, pe nesimtite, frazele derapeaza si nu mai exprima ceeace ai dorit ! O continua alternare a gasirilor si a ascunderilor, a confirmarilor si a frustrarilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor si uitarilor ; sau trecerile insesizabile de la zambet la lacrima, de la gravitate la duiosie. Iata un pariu major al educatiei: sa-i antrenam pe copii sa savureze omenescul in intreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde castigi in dauna altora, care pierd ; omenescul poate fi universal castigator. La animale, o pornire instinctiva vede in diferenta o adversitate. Pentru ca oamenii sa nu reproduca si ei acest comportament, este nevoie de o educatie corespunzatoare, altfel se intampla ceea ce vedem mereu : baietei de clasa a treia primara care se iau la bataie pentru ca « eu am spus intr-un fel iar el a spus altfel ».
De la omenesc, nu e decat un pas pana la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a darui, de a-i contamina pe altii de bucuria vietii. De a adopta in comportamentul tau prezumtia de solidaritate cu ceilalti oameni. Copiii care se formeaza in acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esential) vor putea fi mai greu antrenati in razboaie de tot felul.
9. Nevoia de cultura
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultura stiintifica, literar-artistica, tehnologica, religioasa, filosofica etc. Culmi ale spiritualitatii umane, in matematica, astronomie, fizica, chimie, biologie, filosofie, literatura, muzica, arte vizuale, teatru, stiinte juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice si, mai recent, in film si in disciplinele informatiei si ale comunicarii stau marturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de patrundere, de imaginatie, de descoperire si de inventie. Dar cine beneficiaza de ele, cati sunt cei care au acces la aceste piscuri, le inteleg, isi pot umple sufletul si mintea de intelepciunea si frumusetea lor, se pot astfel inalta spiritual mult peste starea de animalitate ? Cati sunt cei care ajung sa traiasca fiorul unui vers, al unei povesti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei sculpturi, al unei ecuatii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativitatii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualitatii Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii, adolescenti, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin ? Cate priviri aflate in dimineata vietii ajung sa se desfete in prezenta unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brancusi ? Va fi in stare educatia publica sa preia acest mesaj ? Mai avem timp de asa ceva ? Un timp de contemplare, de suprema emotie. Nu cumva eliberam pe banda rulanta diplome de diverse grade, fara acoperire culturala ? Si daca nu au acoperire culturala, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decat, in cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Si daca nu prea au nevoi culturale, ce motivatie mai profunda pot da vietii lor ? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materiala, au totusi un statut de sclavi culturali. Sa nu-ti fie mila de ei ? Sa nu-i compatimesti ? Nu cumva se afla aici sursa principala a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violentei verbale, psihice, fizice ? Care este nivelul de cultura al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei ? Ce anume da un sens vietii lor ?
10. Nevoia de transcendenta
Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe care o poate capata nevoia de a da un sens vietii. Etimologic, trans inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara. Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti Asa au aparut geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului; fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului, energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice : identitate, necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc. Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane) si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica). Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor operatii elementare, aplicate numerelor intrewgi si unei variabile x. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent. In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante si dintre cele mai neglijate. Traim acum un moment al unui nou inceput. Voi, oameni ai scolii si ai universitatii, voi elevi si studenti, voi, parinti ai elevilor si studentilor, voi, oameni de cultura, intelectuali, ce ar fi sa valorificam a doua nevoie evocata mai sus si sa ne improspatam ?

Spațiul meu pentru vise ...

(gândurile unei zile - text din noiembrie 2001)


Vise  ... bucurie? ... încercări!!! ... obișnuință ... zi după zi ...rutină  ...de ce? ... gravitate ... neputință ... zi după zi ... dimineață ... tinctură ... tuse... metrou ... ”doaaaamnelor și dommmmnilor dacă vreți  să ne ajutați, suntem” ... ochi triști... citim ”Libertatea”...  citim titluri, cităm titluri ... înghesuială de adormiți... sus la mezaninul lui TMUCB ... etaj? ... cheia... computerul ... mesaje!!! ... de lucru... telefoane, curățenie..., hmmm, gata geamuri mai curate... gândaci iar ... xerox iar ... reparații .... gânduri .. scrisori ... vești bune? rele? proaspete! ... ei toți sunt alții deja ... viață în schimbare ... noutăți ... oh, abcesul meu ... desigur stomatologul ... când?  ... după 1 dec să iau salariul ... ok, Timișoara... vâlvătăi și luciri de viață adevărată... uneori doar tânjim. București? pentru alții ... dorințe ... controverse ... puncte de vedere!!! punți?  impuneri! Pofte ... Un ”Io voi pohta ce-o pohtesc!” răsunător ... ”Io”  ... ”IO” ... ”IO”-ul obsesiv ... ”nu vă apropiați de Mine cu pofte și dorințe lumești și nu doriți ceea ce Eu nu doresc pentru voi” ... atingeri murdare... spiritualitate doar la suprafață... ne mânjim ... ne mințim... teatru și măști grotești ... ego-uri de prefăcuți... umilința de carnaval... intuiești falsetul... e o lume total necunoscută ... fadă ... grotească... artificială... ce caut? Caut lumină ... caut căldură ... caut variante ... undeva ... Caut să pot spune ”sunt acasă” ... sunt mii de locuri pline de pace ... care va fi liber?  care va fi al meu?  ...cu grijă ca să nu cad din ”lac în puț” ... când te bagi în cocină te comporți ca porcii”... nicăieri nu va fi ușor ... S-a făcut ora 17.00... e deja întuneric ... penumbră am și eu pe suflet... afară lumini ... gălăgie... festivalul de teatru?  ...ia un ”7 seri” ...festival ușurel dar cu vâlvă ... bilete exagerat de scumpe ...  invitație gratuită la Operă ... nu azi, cândva... telefon acasă, la Ploiești .... parastas ... cheltuieli... neamuri... înghesuială... mulțumire ... e-mail în Canada... banalități, lucruri bune ... răsucim cheia,  răsucim cuțitul în inimă... liftul reclame ... pe jos până la Universitate .... ocol ... Cișmigiu... lumini și frunze veștede ... miros amărui... apă stătută... lese și câini ... librăria Dacia... reduceri la cărți... o oră, ca o clipă ... ”Muzica”, altă oră adăugată ...  să nu uit să merg la ”Muzeul Satului” ... să mă primenesc ... Licăriri în noapte ... înceată reîncărcare ... doar băltoace ... fulgi mari... albi, în plin zbor... metrou.... tramvaiul... privire fugară spre ”Bellu, 5 religii” ...cu 5 ediții de înmormântări ... suflete eliberate... hoți de buzunare și ultima stație... în apartament sus, sus la 7 de sus,... nu e pâine ... nu mai îmi trebuie și pâine... suflă vântul pe sub ușă, .. anost ... un borș fierbinte ... răsfoială de „7 zile”.... seriale ... alte seriale .... buletin de știri ... ”Steaua, numele tău e umilința” ... ce bombastic ... -”Iliescu și Rapid-ul!!!” ... filantropii cu  poze politice ... - ”Hagi plecă!” parcă țara ne-ar fi o emisiune de sport ... dar eu ca baba ce se piaptănă am treburi mai importante ... azi film englezesc ... ți-ar place (știi că cu tine vorbesc, nu?)... publicitate nouă pentru un șampon ... cineva pune mâna pe părul Marinei: -” Hmmm irezzzzzistibil!!!” ... mâine teatru ... Caragiale... zeflemea... vecina... lumina ... telefon din Florida cu gazdă ... uhhh , chirie ... scumpiri... timp de rugăciuni, timp de căutări, timp de descrâncenare... nici un răspuns ... sfârșituri de zile la fel, ... cui îi trebuie să trăiască fără să înțeleagă? Să faci față  îndatoririlor sociale ”standard”? Doar lor? ... searbăde zile doar pentru zâmbet protocolar... golit ... cine înțelege  ce înseamnă ”a fi sterp”? Ce durere ”a vidului” imensă... năluci .. de ce nu am nici un ”SEMN”? Nu-mi place să fiu sterp” ... dar asta e ... cu destinul nu te pui... fiecare cu ale lui ... al meu e nepreschimbabil... nu ne putem măcar nici programa... pastila pentru tensiune ... și ea permanentă... veioza ... așșșa ... ”TREBUIE SĂ FI BINE ... ”,  și să arăți bine... ei uite chiar așșșa? cum adică să arăți bine? ... Cum așșșa? Un ambalaj gol care zâmbește?... Așșșa!!! .. să te aliniezi și tu! ... spațiul meu pentru vise a fost ocupat de alții. Ei comandă acolo.... visele lor mă acoperă, visele lor sunt peste visele mele? ... am ajuns eu în ”visele lor”... ei spun rugăciuni pentru  îndeplinirea dorințelor mele ... - ”Ha ha ha!!! ”  .... Mă cadorisesc cu vise care mai de care de cum să-l preamărim pe ”IO”!!! Mă obligă să cred că sunt dorințele mele! ...sufocant... ei știu unde e cel mai bine pentru mine... doar că aici îmi moare sufletul lent și nu vede nimeni... aș fi vrut să mă schimb pe un altul mai bun... ăla, acel altul să doarmă tun... citesc Balada Nibelungilor e din cărțile cu reduceri... îmi ofer o tabletă de ciocolată, amară... suntem din ce în ce mai departe ... nu pentru că nu te simt aproape... ci pentru că mă scufund... am crezut că numărătoarea va ajuta... Tot caut să am un AMR pe undeva! Un AMR la ce? Se pare că nu mă ajută?  AMR-urile mele au cifre mari, prea mari,  nu mă ajută cifrele care trec de infini ... dacă aș avea unde să visez după? ...Da, asta e eu, nu mai am unde să visez! nu la ce ci unde!!!... unii mi-au ocupat abuziv spațiul meu de vise. 
Oh noapte bună! În curând va trebuie să-mi dau marea luptă... să-mi cer înapoi dreptul pentru visele mele. (IvoneS)

.

Mario Quintana - poet contemporan argentinian

Dacă poetul vorbește de o pisică

Dacă poetul vorbește de o pisică, de o floare
De vântul ce suflă pe pământuri pustii a disperare
De faptul că nu a mai ajuns în oraș
De un unghi prost luminat
De o scară antică sau de un joc de domino
Fie că el vorbește de ascultătorii soldăței din plumb
Care au cam luat moarte în serios
Dacă vorbește de o mână ruptă din cauza unei scări în spirală
Dacă nu vorbește de nimic,
Și el spune doar: N-are nici o importanță!
Toate poeziile sunt de dragoste

****
Viață

Nu știu
ce vor de la mine acești arbori
Aceste vechi colțuri  de stradă 
Să fie ale mele doar uitându-mă eu la ele
Ah! Și dacă îmi vor cere documente

Pe partea cealaltă
Când mie alte amintiri mi s-au stins
Voi putea să vă arăt doar foi îngălbenite dintr-un album:

Aici o piatră bine lustruită, acolo un cal nemișcat sau 
uite un nor răsfirat
pierdut pe cer.
 
Oh Dumnezeule ce mod straniu de a povesti o viață!

Ne vânăm cu plasă de fluturi, monștrii!

Zic: 
- Trăiește și tu nebunește!
Zici: 
- Dar nu nu mă pricep de loc 
la arta asta de a-mi pierde controlul
și fug de mama focului  
când câte-un gând 
mi se răstoarnă-n cap 
ca o căruță cu lemnele alandala.

Zic (îngrijorată): 
- Cum te descurci atunci?
Zici (neputincios): 
- Rămân 
să-mi vânez toată noaptea
c-o plasă de fluturi, monștrii
până mi s-o lumina de ziuă!


Zic (bătând din picior în mintea mea): 
- N-ai înțeles nimic! 
Eu vroiam furtună
și  urletul cerului înroșit plin de asfințituri nemărturisite,
să mi-l bagi 
în toate cuvinte înnodate. 
Să ni se desfacă 
odată și-odată, 
înțelesurile între noi.
Zici (fără să-ți mai faci griji): 
- Da de ce? Nu mă dumiresc?  Nu vezi, nu pot trăi nebunește ca apoi să văd ce mi se mai întâmplă!
Eu doar vânez fluturi,
 ce-n timp mi-au devenit monștrii.


..

Desensibilzare

Refuz să văd în oameni doar mizeria ce și-o scot din ei zilnic. Nu pentru că ea n-ar exista. Refuzul meu este despre ostentația cu care și-o etalează, și-o explică și se autogratulează. 

E ca și când după ce-mi strâng gunoiul, în loc să-l arunc frumușel la coș, îl iau și vi-l etalez.  Ca cea mai frumoasă parte din mine. N-ați văzut, exact asta fac paparazzi. Și detectivii faimoși prin filme. Te examinează și te demască din gunoaie. Când tu faci asta, te-ai întrebat care ți-e scopul?

Oare se întâmplă asta din cauză că acum alții ne curăță trotuarele, alții ne curăță legumele, alții ne spală rufele, alții ne curăță mințile. Nu mai vedem în asta un efort, nu mai vedem procesul, nu mai vedem cantitatea de reziduuri rezultată; întotdeauna din acțiuni adevărate. Trântim apoi un condiment mai puternic, un balsam mai profund parfumat peste toate, alegem noi mirosul evident, să miroasă a chestii preferate. Și reducem viața la asta.

- Voi nu mă meritați! Mi se adresează din uitături de sus, superioare. Băi tu ești cel de rând și eu nu vreau să-mi pierd timpul cu ”un tine oarecare” dacă asta nu mi se trece pe lista vizibilităților cu fapte bune, nu am timp de tine.
  
Aș putea crede după ifose că mândria lor pârțâie pe la toate încheieturile și că eu nu-s de nasul lor. 

- Eu mă duc la locul meu, nu am timp de tine de ce nu pricepi! mă amenință singuraticii. Cu cei bogați, cu cei valoroși adică cu cei vizibili, cei împliniți, cu cei  vizibili și apreciați, cu cei vizibili adică cei fericiți. Pe ei îi comentez, lor le fac aprecieri, cu ei dialoghez, la fel ca ei mă îmbrac. Tu ești un oarecare , ești ”cumsecadele cu pretenții”. Bietu' de tine! Știu că nu-mi faci rău. Dar ești cam luzăr, știai! Tu de-abea te miști, ai rigidități  cum ar fi valorile tale, sau pretențiile tale de normalitate sau îți ceri drepturi așa niște drepturi fără să bruschezi.ha ha ha, cu ce prostii mă bați la cap, auzi dreptul la intimitate când toată lumea bună se expune? Nu, tu nu mă meritați!

Refuz să văd în oameni doar mizeria ce și-o scot zilnic din ei. Și și-o lasă pe prag.

.

Când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e să citești ”Ca sare-n bucate”

Când eram mică, în casa unde m-am născut existau mai multe cărți de bucate din perioada când bunica mea era tânără. Presupun că erau cărțile cele mai folosite și folositoare după cum arătau. 

La un moment dat, tata mare iubitor de carte, le-a  dus la legătorie și de acolo nu se mai reîntorceau și pace. Nu că nu se mai gătea în casa noastră și nici nu ne gândeam că ar fi existat riscul să fie ele confiscate ci pentru că un întreg lanț de gospodine din salariatele din jur începuseră să copieze rețete din ele. Pentru tata asta devenise o teroare. Desigur, vorbesc de perioada când nu exista xerox și nici o formă de copiator și fiecare se descurca scriind pe caietele de școală rețete, totul cu mâna. Nici pixuri nu aveam  așa că totul se făcea cu creioane bine ascuțite, cu scris frumos și caligrafic cu mâna într-un singur exemplar. Cum erau sute de pagini de copiat, tata a decis să primească cât mai curând cărțile a mers și a făcut un fel de listă de așteptare cu  cine, ori cum și câte rețete să copieze ca să fie totul ceva mai eficient. Așa cărțile noastre de bucate, pătate de maioneze și cu urme de creme ale câtorva generații, s-au reîntors glorioase acasă, cu câte o legătură frumoasă, cu titlu de parcă erau duse la Academie cu scrisul auriu și fățuite cu un praf roșu-auriu pe muchia filelor. De acolo am învățat eu despre chitre, fructe de mare și tahân. Închideam ochii și-mi imaginam  că știu să gătesc fie calamar sau poate o dropie cu toate că nu văzusem în viața mea așa ceva. Mai interesantă și mai grea mi se părea cartea lui Anton Bacalbașa, cea din 1935 avea tot felul de denumiri extravagante. Pentur mine era mai interesant decât un volum de istorie. La loc de cinste alături era și cartea dumneaei Sanda Marin, autoarea șarmantă pe care toată lumea o ”tutuia”. A face o prăjitură  a la Sanda Marin eracam la fel cum acum te-ai lăuda cu o haină de firmă și cum devenise cel mai râvnit cadou de nuntă în anii 60 se vindea cu sume astronomice. Venerabila noastră carte, împănată cu scrisul a generații de gospodine și scrisă  cu tot felul de sugestii personale s-a decis ca fiind cea mai curajoasă și să plece recent peste ocean. A poposit în Canada, se pare chiar pe acolo pe unde, aflu eu de-abea acum  de fapt locuiesc și moștenitorii cei vii ai dumneaei, autoarea.

Apoi l-am citit pe Păstorel ediția de lux și în afara rețetelor, pe care le-am mult gustat și experimentat (asta pentru că aveau și epigrame atașate, sic!) am înțeles ceva important. Are el de exemplu un articol despre Jean Anthelme Brillat-Savarin în care spune că gustul și filozofia gustului evoluează. Că rețetele, ele trebuie să se modernizeze, produsele nu mai sunt aceleași, combinațiile nu mai ai cum să le potrivești. Și tot de la el am învățat și ce rămâne neschimbat! Nu mâncarea ci modul de le oferi altora hrana de care au nevoie. Arheologia gastronomică e bună pentru înțelegere și rețetele cu adevărat simple dar nu pentru a le folosi acum. Numai când citesc în ”Bacalbașa” recomandarea că trebuie să fierb cartoful o oră jumate mi se zbârlește părul pe mine, pentru că iese așa o chestie bălegoasă cu gust saponificat de nici n-o poți mânca.

Lumea încă mai crede că fac o foarte bună cafea turcească, cu toate că dl Florescu cafegiul bucureștean a dat rețeta tuturor pe youtobe. Iar prietenii mei, cei care au mâncat în blide vechi aduse de pe nu știu unde, cu tacâmuri de argint cred ei că gătesc bine. Dar eu îmi aduc aminte de un experiment din ian.1994. Ne întorceam prin Ploiești cam 10 tovarăși de drum. Și eu politicoasă trebuia să-i traversez orașul să-i duc din gara de Vest (pentru că veneam din Predeal) spre gara de Sud (pentru că ei continuau drumul spre Iași). Și am aflat că trenurile erau blocate. Trenul de Iași avea întârziere nedeterminată cum era obișnuința pe atunci. Așa m-am ales eu cu musafiri nesperați, într-o zi când magazinele erau închise când supermarketuri și hiper magazine nu existau. Și banii, știți cum :) ca la sfârșit de concediu. Toată încropitura aceea lungită cu îngrijorare ca să ajungă să sature 10 persoane a fost considerată (de ei deh!) ospățul cel mai fastuos și savuros de cei prezenți. Zacusca cu  microscopice bucăți de cârnați de casă în Roshental-uri, murături mâncate fastuos cu tacâmuri de argint, o pâine cam uscată și niște biscuiți cu șarlotă (un pic afumată că prea vorbeam mult și mulți deodată) la lumina lumânărilor. Compotul de mere a fost o minune. Dar de fapt râsul, râsul acela îl țin minte cu toții după o grămadă de ani. Râsul acela ne leagă după uite 23 de ani.

Cât despre gătit, poți avea acum o bibliotecă de cărți de bucate te poți uita neîntrerupt la canale special făcute pentru asta și poți cumpăra produse de pe unde chiar a înțărcat Aghiuță. Și am învățat de la tatăl meu care bietul pe el suporta toate încercările mele culinare,  că anumite lucruri nu țin de ingrediente.

Așa că sfatul meu când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e ca înainte să citești ”Ca sare-n bucate” și nu cărți d ebucate. Restul e un moft.

.

.

Ca-ntr-un câmp de mazăre

Nimeni nu mă crede și puțini din cei ce-i cunosc pot înțelege când spun că una din clipele mele de mare fericire era să merg, în zori printr-un câmp de mazăre. Frumusețea cârceilor, delicatețea florilor, boabele mari, atât de mari de rouă, structura zimțată a frunzei și culoarea de un verde aparte acoperit de pruină și în general toată frăgezimea plantei.  Atât de mult parfum în jur, răspândit încât încercai să ți-l îngropi în tine trăgând aer adânc în piept. Ce și cât și de unde îți venea stare aceea de a fi complet și de abundență? 

Poate că unii vor fi trăit acest sentiment când din pădure te trezești dintr-o dată într-un luminiș scăldat în lumină și descoperi varietatea florilor și începi să râzi din senin. 

Iar dacă în retrospectivele voastre descoperiți că de mult n-ați mai făcut asta, grăbiți-vă să aveți o astfel de amintire cât mai proaspătă. 

La fel mi se-ntâmplă când îmi duc pașii prin frunzișul pădurii, toamna.
.

Poate chiar azi!

Poate azi, e timpul, cel mai bun de a invita în mintea ta o idee nouă.
Poate azi e timpul, cel mai bun de a vizita o idee veche, pitită prin cine știe ce cotlon.
Poate azi e timpul, cel mai bun de a începe să te gândești să faci ceva nou, ceva pentru prima dată.

Poate azi, e timpul cel mai bun, să începeți să construiți aievea dintr-un vis de demult.
În drumul meu, atâția căutători ai tristeților precaute și a unor vieți repetitive, doar pentru că și-au permis ca universul lor să rămână îngust și sărac și cine știe poate chiar azi se mișcă ceva ...

Identitate - Orgolii cu coviltiru tras

Mama mare - grecoaica, bunica tatălui meu, nu făcea nici un rabat  de la conveniențele uzuale ale vremii. Nu știu dacă asta făcea bine afacerii sau doar era un fel de-a fi, al acelor timpuri. Mama mare era un model. Nu conta dacă vroia ori ba.

Cu toate că locuia în Centru, chiar în fața Palatului de Justiție, în cele două etaje de deasupra băcăniei, mergea la biserică cu trăsură, de era iarnă sau vară, de era soare sau ploaie. Dreptă, cu părul lung neîncărunțit, cu ochii atât de vii și tăioși, în rochie neagră de mătase, cu gulere delicate de dantelă cu nasul tipic familiei (moștenire de care mă bucur din plin și eu) duminica dimineața, făcea traseul acesta fără să se uite nici în stânga nici în dreapta. Că era păcat, mare păcat să se întineze cu gânduri fugare. Doar mergea la biserică și nu trebuia să ”vadă” acum pe nimeni înaintea lui Dumnezeu.
Uneori, zâmbetul mi-e așa de larg că-mi ajunge până la ochi, picurându-l cu lacrimi de veselie: când merg acum în Centrul Ploieștiului și văd povestea mea în termenii actuali, și posibili măsurabili însemna că aceea străbuna a mea, lua trăsura de la  prima ușă a magazinului ”Galeriile Ploiești” până la Catedrala Sf Ioan. Să fie 200 - 300 de metrii cu totul. Nici o jumătate de stație de autobuz, ar zice unii. Eu am făcut traseul pe jos, cronometrând: mergând țanțoș și imaginându-mi că am crinolină, 4 minute cu statul la stopuri cu tot!
Mai mare daraua decât ocaua, zău!!! Să chemi muscalu la ușa dindărătu, să-l pui apoi să te aștepte până la sfârșitul slujbei. Mai ales că zona, încă de atunci era în întregime pavată cu piatră cubică deci nici o posibilă murdărie...  Apoi, trăsură la înapoiere o aștepta și o ducea direct acasă, fără plimbări adiacente pe bulevard dacă era ea singură că plimbările și discuțiile din trăsură, astea erau pentru ”perde vară cu bastoane” nu pentru femei cu liotă de copii de crescut și supravegheat.
Dar într-una din zilele de sărbătoare, cum mergea pe aceea curea de drum și de la înălțimea cailor, îmi inspecta ea, toți băieții de prăvălie de la cum sunt pieptănați și pe unde le stau privirile până la cât de lustruite le sunt încălțările. Și îi verifica  pe pietoni, și cei ce-o salutau și cei  noi, că pe atunci nu exista posibilitatea să nu dai binețe, străin fiind. Iar respectul, cu cota lui, neapărat în creștere, nu era după numărul de pălării scoase ci după adâncimea înclinării capului.
Mama mare, ținea mai mult la renume decât la câștig, se vede treaba. Renumele nu se dobândește la fel de ușor cum o faci cu câștigul, spunea ea făcând ”buze subțiri” a dispreț. Unii vorbesc de renume și alții, văzând lucrurile ca azi, le numesc orgolii, ori puternică stimă de sine.
Dar pentru cineva parvenit, adică venit nou în oraș doar pe la 1850, renumele trebuia dobândit și mai ales ținut nepătat. Și ăsta era lucru aproape imposibil. Și din cauza asta femeile și fetele familiilor  din clasa de mijloc erau instruite și educate special să se ocupe de bunul renume și de vrednicie. Ha!
Că-n rest afacerea ce știau muierile cum e cu treburile bărbătești..., era mai demn să fi negustor scăpătat decât necinstit. Dar și cinstea se câștiga și avea  alte limite și alte forme. Și era ”pe cuvânt”, și pe  bătut palma. De aceea era mai important de exemplu să fi epitrop și donator la construcția Catedralei or a altor biserici de mahala, de aceea era o binecuvântare să te întorci de la Muntele Sfânt cu daruri  și rangul de hagiu. De aceea era-i cotat și respectat mai bine la câți fini de cununie și de botez ai și li te dedici. Pentru că astea erau rudele dobândite întru Dumnezeu și pentru eternitate.
Așa că mama mare, cum se-napoia ea pe toamnă,  de la Catedrala, dreaptă și fără urmă de zâmbet, pompos expusă sub coviltir, vede și nu-și crede ochilor. Fiul ei cel mic, mândria ei, ”bacalaureatul”, făcând în ușa prăvăliei, treabă umilă, de ucenic. ”În uniforma de școală superioară și cu șorț alb în față!”
De câte ori am auzit povestea asta, de fiecare dată știți cum e, se mai schimba ceva dar lucrul cel mai grav, cu toate că acum n-ar părea, era partea asta: ”cu uniformă de  bacalaureat, în ușa prăvăliei, cu șorțul alb în față.” Cum ar trebui să sune acum ca asta să ni se pară grozav de jignitor? Cam așa poate: că  strălucitul tânăr care și-a luat doctoratele la Oxford și a scris dizertații novatoare, despre fizica cuantică, mătură trotuarul din fața mici afaceri a familiei lui. Că uite-așa, îl luase repede tac-su, și profitând de vadul de duminica, (neauzit deci ca duminica să ai deschisă prăvălia, hm hm!!) vindea la stradă, tăvi după tăvi, dovleac copt. Muncă de sezon după cum se vede! 
Și bănuiesc că nu imaginea-n sine ci expunerea dumnealui a  ”urmașului școlit în fața bârfei orășenilor, a rănit iremediabil orgoliul lu mama mare, fiind ea sigură că renumele familiei va fi dus pe apa sâmbetei. De aceea nici n-a mai apucat să ajungă acasă ca apoi să răbufnească, că a făcut practic apoplexie,  ș-a murit pe loc, chiar sub coviltir. 

.

Viața ca un horoscop

Sunt oameni care-și trăiesc viața după horoscop. Așa-și caută partenerii, prietenii, își programează copii își caută joburi. Așa-și verifică fiecare acțiune din viață, comparând, așteptând că acel ceva ori cineva-ul aleatoriu, anunțat matinal să se împlinească, să se potrivească...

Ieri, de vorbă cu un astfel de om, remarcam cât de nemulțumit era pentru că cineva din familie se săturase să-i mai audă lamentările și îl sfătuise ca să-și schimbe horoscopul și nu cu unul mai ”calificat” ci cu unul mai pozitiv. Bănuiesc că era vorba de sarcasmul familial. Nu contest nimănui ce să creadă și cât să creadă. Și studii despre de ce și cât și cum, cei interesați și le pot lua singuri acum de pe internet.

Vroiam doar să amintesc tuturor de gustul neîntrecut al mereuuimirii și de ghidușiile oportunităților zilnice.

 

Sunt oameni care-și trăiesc viața  după horoscop dar nu sunt la fel de săraci ca cei ce-și trăiesc viața după buletinul meteo ori după emisiunile cu știri de canal (pardon scandal).

 

.

... în noi, sămânța care proiectează viitorul ...

Comunitatea Bahá'ì din România

de Ivone Scărlătescu

”Dacă vreodată numele lui Báhá'u'lláh sau Abdu'l Baha vă vor cădea sub ochi, nu dați la o parte scrierile Lor. Cercetați-Le Cărțile și lăsați cuvintele și învățăturile Lor glorioase, aducătoare de pace creatoare de iubire, să pătrundă în inimile voastre, așa cum au pătruns și în inima mea.” spunea Regina Maria a României în 1928.

În 1950, Arnold Toynbee, nota că la acea dată, Credința Bahá'í era destul de familiară occidentalului mediu cultivat față de evoluția mai înceată și aparent obscură de până atunci. În anii ce au urmat, numărul membrilor Comunității Internaționale Bahá'í a crescut fără precedent și situația s-a schimbat semnificativ. Practic acum, nu există nici o regiune din lume în care modelul de viață indicat de Báhá'u'lláh să nu fi prins rădăcini.

Credința Bahá'ì este cea mai tânără dintre religiile independente. Bahá'íi sunt cei ce-L urmează pe Báhá'u'lláh și cred că există un singur Dumnezeu, Creatorul Universului. Țelul Credinței Bahá'í este acela de a unifica omenirea și vorbește de unicitatea lui Dumnezeu de unitatea religiei și a marii familii umane; deși suntem diferiți prin caracteristicile noastre fizice și temperamentale, de cultură și tradiție, prin gândurile și opiniile noastre, trebuie să-i privim pe toți ca minunatele flori ce cresc împreună, în grădina omenirii. Fiind conștienți cât de grea e această sarcină de a construi unitatea, ar trebui să ne bucurăm de provocarea primită, considerând că acest lucru este crucial pentru viitorul societății omenești.

În plan individual se cultivă dezvoltarea personală. În opinia bahá'í, ființa umană e ca ”o mină bogată în pietre prețioase de o inestimabilă valoare” iar aceste geme, pot fi puse în valoare numai când persoana se întoarce către Dumnezeu. Rugăciunea zilnică și meditația ne eliberează de modele prestructurate. Ca bahá'í, ne ferim de utilizarea alcoolului sau a stupefiantelor (excepție făcând prescriera medicală), deoarece aceste substanțe, în cele din urmă, ne amorțesc mintea. Ne este interzisă calomnia și bârfa fiind una din cauzele dizunității și modul cel mai sigur de a slăbi încrederea între oameni. Scrierile lui Bahá'u'lláh acordă o mare importanță instituției familiei ca temelie a societății umane. Sunt accentuate sanctitatea căsătoriei, recunoașterea egalității dintre soți. Conceptele bahá'í asupra vieții și vieții după moarte, sunt în esență pozitive și țin de natura spirituală a omului.

Fondatorul Religiei Bahá'í: Născut dintr-o familie nobilă ai cărui strămăși făceau parte din marile dinastii din trecutul imperial al Persiei, refuzând cariere guvernamentale în favoarea unei vieți plină de acțiuni filantropice, misiunea lui Báhá'u'lláh (1817–1892) a început într-o temniță subterană din Teheran în aug. 1852 și s-a terminat pe malul Mediteranei, după numeroși ani de exil plini de suferință, în Akka (în Israel). Bahá'íi cred că Báhá'u'lláh (Gloria lui Dumnezeu), ca cea mai recentă Manifestare a lui Dumnezeu, pregătește umanitatea pentru trecerea unui nou prag, care va afecta toate aspectele vieții prin transformare morală și spirituală. În timpul vieții cu cât suferințele Sale ajungeau la paroxism (mai mult de 40 de ani) cu atât mai mult creștea și influența pe care El, a avut-o asupra inimilor și minților celor atrași de iubirea și energia spirituală pe care o descoperi în Învățăturile Sale. Mausoleul Său, loc pe care Bahá'íi îl consideră cel Mai Sfânt Loc de pe Pământ, se află azi în orașul Haifa, înconjurat de minunate grădini ce aduc faima mondială a acelor locuri. (http://www.ganbahai.org.il/en)

În România această religie a fost cunoscută în 1926, când jurnalista bahá’í de origine americană, Martha Root, a vizitat Bucureştiul. În timpul primei vizite, ea a avut imensa bucurie de a fi primită de însăși Regina Maria, căreia îi înmânează cartea ”Bahá’u’lláh şi Era Nouă” scrisă de John E. Esslemont. Amănunte, apar în ultimele jurnale publicate ale Reginei Maria. În următoarele călătorii în România, Martha Root (fiind foarte cunoscută ca una cei mai importanți esperandiști ai vremii), ține conferințe pe diverse teme în Bucureşti. Între 1926–1936 apar diverse articole în ziarele vremii și sunt traduse în română două din cărțile importante bahá’í. Însăși Maiestatea Sa, scrie și recomandă, în cuvinte pline de căldură, studiul Scrierilor Bahá’í. (articole apărute în America și care vor fi preluate mai departe de cele mai prestigioase ziare din întrega lume: http://www.tkinter.smig.net/QueenMarie/BahaiFaith/index.htm).

După 1990, numărul membrilor bahá’í români se mărește la câteva mii, apar comunități în cele mai importante orașe și sunt traduse peste 80 de titluri de carte. Comunitatea Natională Bahá'í, capătă statut legal fiind înscrisă la Secretariatul de Stat pentru Culte chiar în primii ani, după '90; acum, respectând Legea Cultelor din 2006, este inclusă printre asociațiile religioase. Pentru cei ce doresc mai multe informații pot vizita: http://www.bahai.org/ și http://www.bahai.org.ro/ .

” ... și viziunea ta, să îmbrățișeze lumea ...” Respectul de care se bucură comunitatea și proiectele sale internaționale în mediile civice, guvernamentale, academice, în cel al Națiunilor Unite (dar mai ales la nivel local), permit și oferă argumente pentru o examinare detașată și serioasă de a le cunoaște Sursa din partea tuturor celor ce cred că natura umană este fundamental spirituală și a celor ce spun că viitorul trebuie să țină seamă de acest aspect al realității.

Este pentru pentru prima dată în istorie când omenirea dispune de o relatare detaliată (verificabilă) cu privire la apariția unui sistem religios independent și la viața Întemeietorului ei. Este deci șansa celor care se consideră căutători, să cerceteze aceste puncte de vedere. Scrierile lui Báhá'u'lláh tratează un număr foarte mare de subiecte de la probleme sociale până la probleme care afectează adâncul sufleului omenesc iar textele originale au fost păstrate și prezervate cu meticulozitate la Centrul Mondial Bahá'í care se află și el la Haifa, în Israel.

... în noi, sămânța care proiectează viitorul ... Dar ceea ce e considerat semnificativ pentru acești ultimi ani, este faptul că în orașe și sate, oriunde există resurse pentru acest lucru, se încearcă construirea unor modele de viață care combină spiritualitatea cu practica, integrând în același timp, la nivel local, fondul cultural și cel etnic. Cum? Prin participativitate și interacțiune. Utilizând metode științifice, soluții noi și promovând valori spirituale. Având un proces de acțiune, evaluare și ajustare în care comunități locale se axează pe creșterea capacităților personale și se bazează pe resursele inepuizabile ale minții și inimii. Folosind consultația ca un instrument indispensabil, esențial succesului. Este probabil unul dintre cele mai bune răspunsuri la tulburările și criza cu care se confruntă societatea, astăzi.

Ca bahá’í român: Voi porni de la întrebarea perpetuă care mi se pune de peste 25 de ani: De ce ai devenit bahá'ì? Întrebare provocatoare și care (de cele mai multe ori) îl ascunde de fapt pe: ”ce te-a nemulțumit?” Căci așa suntem noi învățați, să facem schimbări drastice când ne ajunge ”cuțitul al os”. Cu toții căutăm schimbarea din maximă revoltă sau când ajungem mai de voie mai de nevoie, la praguri. Eu, nu eram nici la vre-o răspântie și nici nu făceam parte, chipurile, din sufletele migratoare (cum deseori primesc acuze). Bănuiesc că răspunsul meu este comun cu al celor care au ales să își consacre viața unuia sau altuia din sistemele religioase ale lumii și au făcut-o cu maximă seriozitate, cu argumentele cele mai clare și cu certitudini care aduc marile schimbări ale vieții. De fapt, credința și în cazul de față această Credință, mie mi-a fost o atracție. E ca atunci când simți că dacă nu vei merge pe acest drum și nu pe altul, nu te vei mai înțelege cu tine, pentru că doar așa ți-au înviat simțurile, ți-au sporit emoțiile și întâmplările și te ști ancorat de Dumnezeu, înnobilat și tu și aproapele tău pentru care merită să lucrezi la regenerarea omenirii. Cuvintele mi-s mari dar nu într-atât cât sunt înlăuntrul meu, pentru că sunt deja altfel atunci când alegând, am simțit că m-am spălat cu ”mai viu”. Și când sufletul îmi vine în atingere cu lumea divină întorcând pe dos toată temelia mea umană, fără a-mi abandona trecutul și fără a-mi abjura celelalte crezuri, mă plămădesc. Vă vorbesc despre o simplă experiență, care înglobează bornele unei continuități de 25 de ani și despre convingere, într-un exercițiu aducător de împlinire personală și vibrare colectivă fără de care, sunt conștientă, n-aș putea dăinui.

Așa o apatie!

Ne e frică de viitor și asta ne paralizează. Ne dorim să fim niște mașini ale fericirii, un fel de  perpetuum mobile. Suntem puși să vedem viitorul undeva departe, ca să nu ai sentimentul participării, ca alții să fie responsabili. 

Între timp, noi suntem optimiști și pozitivi. Mi se strepezește mintea când văd optimismul de paradă motivat poate doar pe noroc și pozitivismul plin de așteptări față promisiunile altcuiva. În rest preocupări individualiste și egoiste, planuri personale  de concedii mai bune și mașini  mai performante.

Nu vedem  problema în întregul ei, viitorul este construit de prezentul ca interacțiune între individ, comunitate și instituțiile ce guvernează și că totul pornește de la individ. Identitate și apartenență, vorbe goale! Încrederea? Nici să nu vorbim. Haine prea grele sau prea multe să le îmbrăcăm. Există însă preocuparea despre viitor. Cum să-i găsim pe responsabili și cum să-i găsim pe vinovați.

Mai bine ne uităm la horoscop, poate că azi e o zi fastă pentru noi.

Nu aștepta viitorul, mergi spre el!
.

 

Construcții XXXIX - Cum te joci cu impresionabilul?

 

Ce-ar fi ca azi, să faceți următorul experiment: atunci când la știri auziți 

”- Atenție urmează imagini cu impact emoțional!” să vă verificați starea interioară. Sincer. Vă uitați în continuare? Au ba? Și cât? Și cum?

 

Doar știți nu, că privitul unor astfel de imagini, știri, crește gradul de desensibilizare, lipsa de reacție, competiția, frica de străini și induce culpabilitate și lisă de încredere... ?

 

Și dacă nu sunteți mulțumiți de gradul vostru de sensibilitate umană, poate luați măsuri. 

 

Dar toate astea deja le știați, nu?

 

.

.

Construcții XXXVIII Normalitatea

Da, poate că oamenii se conduc mult mai ușor, valorificându-li-se defectele, viciile, inoculându-le o stare de frică continuă, arătând ici, colo cât de ”excepționali am fost, sau suntem, sau am putea fi dacă...”. Și oricât, în jur, fiind pro-schimbare, sunt întrebată de legitimitatea cu care aș îndrăzni să schimb ceva pentru că sunt ”un nimeni” și mai ales când mi se inoculează că asta n-are rost, adică cum văd eu schimbări în bine, când peste tot ...!!! și apoi mi se picură veninul a tot ce e negru în jur. Asta este lupta! Nu uitându-ne la alții și să-i suim pe piedestal ori să-i azvârlim de acolo de sus, ci să revenim la normalitate. Și normalitatea asta atât de neglijată, pentru că nu este nici pe departe plină de savoare este că parcă am uitat de partea bună și luminoasă din noi.
 

Daruri, nu oferta vitrinelor

O rețea de socializare e o vitrină. Asemenea unui  mall poate. Plin de magazine în care nu ai nici banii, nici timp ca să intri. Mergi pe holuri lungi, te uiți în stânga și în dreapta. Alegi în gând ce ți-ar place. Mai faci câte o remarcă: ți-ar surâde poate o ofertă.  De fapt doar ști ce se mai poartă iar tu umbli brambura pe holuri, fără odihnă dar cu o listă  cu cerințe; din ce în ce mai mare lista, din ce în ce mai pretențioasă, de cum ai vrea să-ți fie viața, relațiile, mediul în care trăiești, gustul mâncării, prieteniile.

Mulți gândesc în termenii: Dacă eu aș avea acest lucru, acest prieten, acest job, această relație, oh, viața mea ar fi frumoasă, eu aș fi fericit, viața mea uite-o ca aici, ar fi infinit mai bună. Vrem o viață mereu cu semnul exclamării. Om drag, listele nu ne ajută, în spatele lor stă multă disperare (poate disperarea că de fapt tu, nu ești pe listele lor).

 Relațiile personale, menținerea relațiilor adevărate, reale, leale, interpersonale reprezintă o prioritate a fiecăruia dar n-o mai vânați cu disperare pe cea care v-ar place ca pe cea mai bună ofertă. Relațiile omenești nu sunt de-a gata. Și nu au termen de garanție. De fapt nu au garanții de nici un fel. Iar acest lucru  face parte din frumusețea omenescului din noi nu din atitudinea de rejectarea cu care-i privim pe alții. Oamenii ca și magazinele, țin ce-i mai bun în depozite. Trebuie scotocit după ele. Foarte departe de vitrine, sub un zâmbet, timid dar introvertit dar întotdeauna sub cuvinte importante care sunt adevărate comori doar dacă sunt spuse față-n față. Și de ce nu, uneori cu un zâmbet, alteori cu o lacrimă  îngemănată.

Daruri, nu cumpărături ieftine.

.

Neîncrederea

Așa le place altora să se joace cu noi. Așa cum timorează pisica în vânătoare, șoricelul așa ne primim și noi porțiile de frică. 

Ni se inoculează și e clar că de mici ni le aplică, o scală a fricilor fără motiv! E drept, că ele provin din tiparele ”de bine și de bun” ale celor din jurul nostru. Și probabil că au funcționat ca forme de supraviețuire la un moment dat dar ei le dau mai departe fără să le mai verifice dacă au în continuare fundamentul motivelor anterioare.

Adaosul de sperietori: Uneori e un Babau, ceva de după colț, de sub pat, monstruos, din întuneric dar alteori sunt lucruri foarte serioase chiar și atractive, din jurul nostru. Sperietoarea, ca să-și facă treaba cea terifiantă, e de obicei activă. Sau surpinzătoare. Te ia pe nepregătite. Uitați-vă cum se construiesc de exemplu, scenariile în emisiunile mass-media.

Sperietoarea e cea care provoacă. Sperietoarea e cea care înșală. Sperietoarea  e cea care momește, te momește. Ăsta e însăși scopul ei. Unicul. Și așteaptă desigur momentul propice să te seducă și hop când lași garda jos evident, să te atace! 

Și când ți-ar trece prin minte că de fapt nu este chiar așa de greu de rezolvat problema sau de trecut peste, că nu prea e intimidantă pentru tine nu-ți lasă timp și te iau la întrebări:

- Ș-apoi cine te crezi? 
- Doar nu ești acolo vre-un sfânt?
- Doar nu ești un fel de Bond dintre cei experimentați? Oi face tu pe specialistul căruia îi curg diplomele?  Chiar tu te-ai găsit să fii dintre cei cărora totul le iese din plin, dintre cei cu adevărat încercați, ori curajoși, ori cu ”pielea tare”?
- Ia stai potolit, ăia-s doar în filme, drăguță!
- Sau poate te crezi dintre cei încăpățânați, tu  un oarecare? 

- Răul, e clar el e liber să-ncerce.

- Dar tu? Stai cuminte! Răul se preface că e slab, că ai putea să-l învingi dar el acuși te păcălește și asta nu e de bine, nu care cumva să te păcălească altul și să fi tentat să te răzgândești dorind să-i ți piept!

Află că de fapt povestea despre ”Calea eroului” poate că e basmul despre tine.  Așa că poate te vei gândi să te întorci la propria ta scală să verifici unde e încrederea ta în alții.  Și dacă e jos, foarte jos, poate ai timp de niște întrebări căci teama de viitor, modul cum am fost învățați să-l întâmpinăm, dacă nu naște în noi teme de reflecție și dorințe de schimbare,  produce blocaje.

.

.