Construcții XXIX - Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile

În vis, când cad pe gânduri:

În timpurile în care trăim, a devenit o constantă să folosim cinismul pe post de armă și pe post de pavăză. Pentru mine în orice caz este. Zilnic. Îmi spun: Ce rost are să faci asta? Pentru cine? Pentru ăștia? Nu vezi câte probleme? Nu vezi ce gândire pasivă și posacă și încăpățânată? Nu vezi ce prostime? Nu vezi cum te mânjesc? Uită-te la politicienii ăia sau ăștia sau la ...? Sau, în ce hal sunt ăi din juru meu! Sunt plină de semne de întrebare și mirare. Și singurele chestii care mă mai atrag sunt bășcălia și mișto-ul, aceea stare de râsu' cu plânsu' prin care cred că mă înalț deasupra situației sau că mă departajează. Și care, dacă e doar ea singură prin'prejur, e tristuț.

Iar dacă nu am timp sau interes să-l modelez, de cinism vorbeam, mă prinde și mă ține. Jos de tot mă ține. Cinismul e și acel ceva care te împotmolește în interior și te întoarce doar spre trecut.

Am învățat să-mi trăiesc toate reacțiile. Pe măsură ce ele apar. Am învățat să mă opintesc dar să nu trec ușor peste sentimentele mele incomode. A învățat să nu spun foarte repede da ori ba, și să-mi conștientizez mai încet, provocarea.

Un lucru pe care nu l-am învățat și parcă nu-l țin minte în nici o ipostază, este că nu-mi văd limitele. De fapt, nu le cunosc. Căci în cazul când mi le analizez, dacă și când le analizez, văd că ele se extind. Așa par. Așa simt. Că aș fi ajuns mai departe decât ultima oară.

Și mi se spune oriunde întorc capul, că stărilor mele de neputință, de la care în definitiv pleacă totul, să le ofer recunoștință. Ei bine nu pot. Ce pot face acum? Să le ofer măcar respect.

.