Sunt persoane care aș vrea să mă înțeleagă și pe care doresc să le înțeleg în profunzime, acei oameni cărora le pot spune mai multe prin tăcerile mele, prin prezența mea, prin privirile mele și în fața cărora nu trebuie să mă reinventez; în fața cărora nu contează ce mască port, pentru că vederea noastră reciprocă, trece dincolo de ele, spre sufletele care ne mustesc de dorința de a fi împreună ...
Și asta doar pentru că, văzându-i, așa dintr-o dată, poți fi fascinat de vitalitatea lor, de incredibila lor atitudine revelată într-un gest mărunt, de sensul lor plin de umor, de șarmul sau simplitatea lor. Sunt oameni care nu-și pot închide comorile sufletești, chiar dacă ar vrea. Chiar dacă ei cred c-o fac, uneori pentru a se proteja. E un paradox pe care tu, din afară i l-ai putea arata: nu te poți ghemui devenind arici când de fapt tu ești o acumulare, ale cărei zăgazuri stau să se rupă.
Ne-am scurtat înțelegerile despre relațiile omenești, despre simplele gesturi de apreciere sau de încurajare. Ne scuturăm înfrigurați și-nsingurați și ne pitim ca de ceva primejdios ca de ceva ce ne-ar deveni contagios, de simplă atitudine de prietenie. Avem prea multe legături bazate pe simpatie și nu pe empatie. Avem prea multă ”inter-conectare” și prea puțină căldură omenească ca adaos.
Zău că nu știu cum o faceți voi, dar eu așa îmi fac contabilitatea zilnică: În câți ochi omenești, mi-am odihnit zilnic zâmbetul sincer? Pe câți i-a îmbrățișat gândul meu fără ca așa ceva să le devină sufocant? Sau stânjenitor. Pentru câți mi s-a strâns sufletul? Ori a explorat. Și mai ales către cine, cu sfioșenie, am îngemănat o lacrimă?
Simple relații omenești, cum spuneam.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu