Nu mi-e frică că pot rămâne mică și neputincioasă, ci îmi e teamă că aș putea deveni mare și puternică. Și că de aici încolo, puterea o să-mi ia mințile și testele vor deveni nepermis de mari. De aceea, mă ascund sub scuturi de întrebări ce mă torturează:
”- Și dacă n-o să pot face față?”
Mi se trage asta, de la aroganță. Prea multa aroganță care-mi permite să cred că eu știu, că mie mi se cuvinte.
- Ce? Ce ți se cuvine?
- Tot!
Și cu cât voi deveni mai arogantă, cu atât mai mult mă tem că voi da greș. Că nu voi fi la înălțimea așteptărilor impuse de viață. Că nu voi mai ieși din lupta asta la fel de frumos, sau la fel de bun, în fața celorlalți. Pentru că uneori în lupta mea voi folosi și armele mele nepermise. În focul luptei, sub presiune, ne vedem dezgoliți, vulnerabili, intimidați, murdăriți. Lupta nu e niciodată la fel de înjositoare ca și lașitatea de a nu lupta. Dar nouă ne plac doar învingătorii. De obicei doar locul I. Și-n loc să înțeleg că la un moment dat, oricare ar fi acela, aș putea să fac o greșeală și să aleg o soluție care să nu funcționeze bine, mă sufoc cu gânduri, altele decât cele folositoare. Ca de exemplu, de ce n-aș folosi, tot ceea ce-mi trece prin minte sau tot ce am văzut pe la alții. Mă momesc, singură mă momesc, spre ceea ce fac alții și au reușite, la ce fac alții și eu cred că ar putea fi lovituri sub centură sau dintre cele care nu intră în codul meu de bine, de frumos, de util.
Uneori în loc să mă concentrez pe soluție, mă concentrez pe cine nu m-a ajutat sau pe cine m-a ajutat pentru propriul folos sau cine mi-a stat împotrivă. Uneori chiar, îmi proiectez eșecul prin acțiuni la întâmplare sau delăsătoare sau prin a împinge lucrurile peste limite momentului sau a normalului.
Obținerea unui eșec înseamnă și asta muncă dar și efort nerăsplătit. E o muncă cu gust amar. Să obținem un eșec este de fiecare dată un risc al libertății dar poate că ar fi bine să nu-mi mai critic soluțiile și să înțeleg că în momentul acela de foc intens, am făcut tot ceea ce puteam eu face.
Evoluăm uneori ca urmare a celor mai grele experiențe și uneori a celor nefericite. Și uneori nu evoluăm, doar clacăm. Ne dor sfâșietor experiențele și tare greu ne acceptăm auto-mutilările și ne întâlnim zilnic cu frustrarea, ori cu dezamăgirea, ori cu epuizarea insuccesului. La mine atunci, e ca un atac de panică ca și cum punctele mele slabe îmi curg peste mine ca de la robinet.
Și-mi tot repet, cât de important e să nu uit că de fapt victimele nedreptățite sau ale neajutorării pot avea parte de un ajutor sporadic dar nu au parte de respect. Respectul e al luptătorilor, al războinicului care are un cod aparte, al celor care stau în fața problemelor și care se ridică și după înfrângere. Și că acest lucru, vine cu o adâncă dorință de a mai încerca cu orice risc, dar se sprijină și cuprind și demnitate, și hotărâre, și determinarea pe care le poți păstra mai apoi, chiar dacă nu vom deveni învingători.
E important să nu uit astfel de lucruri pentru ca în momentele cruciale, nimeni nu mă poate salva de mine însămi, eu depind de alegerile mele și de non-alegerile mele.
Ca să-mi fac alegerile, ceea ce numai simplu nu e, îmi aduc aminte de tot ceea ce este înrădăcinat în adâncurile mele ca de un copac care dacă a crescut, e de înțeles, că e bătut mai tare de vânt ...
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu