Cuib de pasăre albă

Fusese ninsoare zdravănă. Zăpada curată și pufoasă. Stada singură. Am tras aer în plămâni, aerul rece al iernii. Aveam 4, 5 ani. Eram cocoțată pe o grămadă de zăpadă de două ori cât mine și era așa de înaltă că nu mă mai puteam da jos. Așa că pândeam venirea tatei, de la servici. 

Pe strada mea atunci când ningea, se făcea o potecă pe mijloc, din ea altele, înguste până la porți și una mai specială până la pompă. Pentru mine, prima zi de ninsoare era ca un labirint, doar ghiceam poteca spre casa cuiva. Pompa era la colț, 2 case mai încolo. Ca să ajung la ea, făceam un mare ocol. Pe ger, îi atârnau țurțuri grei și  gheața groasă o înconjura. Iarna mă atârnam și eu de ea, oricât mi se spunea că nu am voie; când venea cineva cu găleata, mă duceam repede să mă agăț de mâner doar ca să văd cum ieșeau aburi. 

- Cum era aia? Apa nu frigea dar totuși făcea aburi...

Cocoțată, pe movila de zăpadă, făceam mișcări regale, fluturând din mâini și picioare. Eram așa de sus că păream într-un cuib pentru păsări mari, albe. Nu vroiam să strig după ajutor nici în ruptul capului; asta ar fi însemnat întemnițarea mea, înapoi, într-o cameră caldă.

Descoperisem un imperiu din tăcere albă, cu multe fuioare de fum ce mă placau cu un miros special de recunoaștere de la fiecare casă.  Toate simțurile mele erau puse la treabă. Ca pentru ceva cu totul nou. Descoperisem că cu cât îmi mijeam ochii și-mi mișcam mâinile mai repede, cu atât mai mult îmi întrezăream doar conturul brațelor ca pe niște aripi. Și dacă reușeam să-mi  mișc mâinile suficient de repede, aripile mele albe căpătau o dâră de roșu cărămiziu, de la mănuși.

- Parcă aș fi o lebădă care zboară! strigam.

- Ai încercat tu așa ceva, Ivona? mă întreba un glas de tată de undeva mai jos decât mine. Era plin de admirație.

- Ah da! mă alintam, afectată. Și eu! Eu sunt o lebădă care zboară. Și nu știam ce să mai născocesc...și nu mă mai opream din vorbit.

- De cele mai multe ori noaptea, zbor spre o altă insulă!!!

Și acum știam că pot să spun orice pentru că acum aveam unde și cum să-mi dictez aterizarea și nu mai era nici un fel de panică ci doar o libertate care mă fura...

Și-mi mișcam nepăsător mâinile mai repede.  Nămeții creșteau și eu mă ridicam mai sus. Din ce în ce mai sus. Strada se micșora și mă uitam așa cu un aer superior cum acoperișul de tablă se micșorează.

- Și unde zici că tot pleacă păsărea cea albă? Pe unde umblă ea? veneau de jos, de foarte de jos, întrebări de verificare. 

Dar eu știam, știam bine unde se duce, pentru că știam toate poveștile cu păsări mari și albe și pentru că uneori, adormeam eu cu Eliza și acei 11 frați ai ei, pe o insulă verde.

Și nămeții pe care stăteam, mai creșteau un pic până la stâlpi străzii.  Creșteau de parcă erau vii. Și eu vorbeam și răsuflam aburi calzi în aerul înghețat. 

- Dar, de cele mai multe ori pasărea mea albă se întoarce și e aici, și cu mănușile ude și împâslite de zăpadă, arătam undeva spre cap, unde aflasem eu că îți pot umbla gândurile. 

Era curios că pe mine mă gâdilau gândurile în stomac dar așa aflasem, ele gândurile și toată lumea mea reală, erau duplicate și trebuiau să locuiască în cap. Și creierii erau așa niște icre și de fiecare dată când ieșea gândul, el semăna cu un mormoloc. Iar eu clocoteam și simțeam o așa viermuială în cap.

Acum, devenisem pasăre, eu eram ea, și-mi creșteau pene și-mi apăreau picioare subțiri și cioc. Și aripile mele, stăteau suspendate în aer. Și timpul părea să se întindă la infinit. Cuvintele-mi,  rămâneau încremenite în aer. Și norii, nu mai erau nori ci un stol întreg de balauri ce mă urmărea.

- Gata de zbor? venea de jos.

- Nuuuu, mai vreau să mai stau!  mă răzvrăteam.

- Știi Ivona, poate că și ea ar trebui să fie în alt loc! S-o lăsam să plece. Și noi, să mergem în casă, spunea egal, fără grabă, glasul de jos.

- Ah, dar de ce trebuie să plece? ridicam din sprânceană.

- Poate are ceva treburi.E la fel ca a atunci când eu mergi la servici.

Era năucitor ca o pasăre albă să aibă drum spre servici. Mă luptam încruntat cu mine, ca să înțeleg. Mi se părea mie sau firele poveștii erau prea încâlcite? Dar m-am luminat căci tata se întorcea în fiecare zi de la servici. Și atunci am înțeles. Am combinat firul verde al încrederii și pe cel roșu al înțelegerii și povestea a avut sens și timpul, el, a început să curgă din nou.

- Sunt gataaaa!

Și tata ridică brațele și mă prinse. Apoi mă lăsă jos și-mi întinse mâna. Mi-am strecurat-o pe a mea, cu mănușile mele împâslite, cărămizii, în alte mănuși cu miros de piele. Intrasem din nou în labirint.

- O să fi mereu aici când am nevoie să mă prinzi?  ridicam eu privirea.

- Nu, spuse tata clătinând hotărât din cap.

Bărbia-mi tremura căci nu ăsta era răspunsul pe care mi-l doream.

- Dar nu-ți face griji! și vocea îi deveni o șoaptă. O să ai mereu câte o pasăre albă așa în cap, pe aripile căreia o să poți zbura și ateriza, oriunde vrei tu.

Și chiar dacă nu am învățat încă toate regulile,  uneori în vis, din infinitul de posibilități pe care le chem, ea revine și ochii ei capătă o așa culoare frumoasă de parcă-aș mângâia o  pereche de castane lustruite și calde.


.