Tribut zilei de azi

Avem mai multă nevoie să fim smeriți decât să fim fuduli. Oricât farmec intelectual am avea și inestimabile adâncuri ale inteligenței, oricât de simpatici, empatici, alopatici, apatici și mai ales carpatici am dori să fim, e nevoie mai mult ca oricând de tărie de caracter!!! ... și mai avem nevoie de o inimă sinceră, caldă și primitoare. Acum rețeta e completă.

Altă matematică - de Nichita Stănescu
Noi știm că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu știm cât face.
Știm că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.

Știm, noi știm că opt
împărțit la opt fac unu,
dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
Știm că unu plus unu fac doi,
dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulțită cu un iepure
face o roșcovana, desigur,
o varză împărțită la un steag
fac un porc, un cal fără un tramvai
face un înger, o conopidă plus un ou
face un astragal…

Numai tu și cu mine
înmulțiti și împărțiți
adunați și scăzuți
rămânem aceiași…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Barcagiu, unde mergem?

                                                                              când mă rog, mă rog cu cerul și cu pământul


Am auzit razele soarelui scotocind între visele mele și realitate.
Diminețile mele sunt aspre.
Neîmpăcate,
ca un act de reflecție....despre libertatea nedorită.

Caut cuvinte care eliberează.
Cuvinte care să aibă un Dumnezeu al lor
Și dreptul la timp.
... și irumperi năvalnice de iluminare.

***

Om drag,
Îți mulțumesc că te-ai ascuns,
Și nu te-ai divulgat cu totul....
Acum e o ”baba oarba” în sufletul meu,
o narațiunea a corpului meu ce intră într-o poveste a minții
și de fiecare dată mă trezesc în fața
oglinzii Cititorului de Oameni.

****.

Poate tu ai fi vrut să fiu cuvinte.
Poate eu aș fi vrut ...
Când colo, noi am rămas
O amprentă sfioasă muiată-n senin.

****

Sunt zile când tu nici nu mă mai vezi
Cu toate că stau nemișcată între cutele creierului tău
La o depărtare oarecare de incandescența din care trăiești
Mă subjugă ideea că sub cerul asta muiat în soare
Îți învăț umbrele.
Dacă ți-aș fi cunoscut sursa luminii
Așa cum o  percep acum,
De la început, te-aș fi ferit de mine.

****

Cu timpul,
O să scap de obsesia mea de înghesuială în viață
Și de atmosfera foarte încărcată
A pauzele tale, în mine.
Cu timpul, o să-mi continui călătoria:
 - ”Barcagiu? Unde mergem?”

****

Echilibristica dialogului

Uitarea,
din rușine se hrănește.

Dar când am o viață labirint, mă  îndemn să nu uit.
Nici drumul, nici ramificațiile.

Dar când tu ai o viață în camera reflectoarelor,
te strădui oare să rămâi o amprentă sfioasă pe lume?

Te disculpi:
- balans continuu....,
- presiunea greutăților lumii întregi...,
Iar eu socot că mă descurc
Înghițind lacomă justificări și neputințe.

Topitura fierbinte de carne de cuvinte ne desparte
Simt cum sunt străbătută de granițe.


- Cum vom mai pășii unul spre altul de acum înainte?
- Cumva... neapărat modificând sensibilitățile ...
Declanșăm  plutirea...

calătorii ințiatice

                                         călătoriile inițiatice nu devin cicatrice pe suflet, sunt harta unor lecții unice

Niciodată nu sunt mulțumită acolo unde am ajuns,
ca și în clipa asta,
când mă rup de anume sentimente... 
(răscolitor de noi)
și frânturi de nevorbe
îmi invadează miezul meu de adevăr.

Îmi înțeleg captivitatea mea între cuvinte...
și între dezamăgiri
- ale voastre -
amare.
Mi se scrijelește pe piele cum piere esențialul, înveliș exterior de lepădat.
Simt în mine, primejdia mărturisirii
nevăzută ochilor,
învățată cu inima,
înecată în ”mai amar”.
Ni s-a îngustat timpul între noi și-a devenit atmosferă de lună.

Nu vedem cu adevărat decât cu inima...
Și niciodată nu ea, nu va fi mulțumită acolo unde vom fi.

Dar aș putea învăța că orice  despărțirea de ”azi”,
e bună
doar dacă:
bucuriei sau tristeții cu care o fac
îi adaug o anume dulceață și un anume sunet:
 - râsul viitor al clopoțeilor de suflet
pentru următoarele clipe,
prea mult frumoase.

...

În carapacea-i,
Creierul devine sidefiu
Curg gânduri noi
Țestoasa le țese-n văluri de înțelepciune,
Mii de crizanteme înfloresc în amăruiul de toamnă 

Eu, îmi domesticesc gândurile
Și-n șipotul focului ce mă dogorește
Mai sting văpăile
Cu câte-o dușcă de tăcere.

Demasc complotul anonimilor care au bucuria de a se văita de orice,
Pentru că știu oameni, care trec prin lume
ca printr-un zid...
Și o fac zilnic.

Prospețime

Voi ce ați făcut astăzi?
Eu ? Am pus coloană vertebrală gândurilor mele . Mâine, umblu la șabloanele strâmte  și la falsa poleială din capul meu.

despre firesc

1 septembrie

Pe aici la mine, e soare. Soare molcom de toamnă și plante mărunțite și descărnate de secetă. Peisajul urban arată ca un răgaz de lins rănile. La piață e explozie de roșu strident și viu... și mahalaua a intrat în case și în gânduri... fabricăm zilnic o tonă de balcanism ...

Azi dimineață îmi venise în gând că voi îndrepta Pământul fără să fiu ”Ivone cea care...” sau ”Ivone din...” sau ”Ivone de la ...” ... e ca un eroism fără ostentație. Nu doar al meu și nici doar al vostru. E o undă herțiană ce mă străbate și într-un fel mă leagă de voi. E imposibilă disocierea.

E o cale nu o bătălie.

Mă mir doar că nu e prea mare aglomerație pe unde merg eu...

Iar azi, am verificat dacă sunt pe cale. Dacă eu, sunt pe cale ...

E de bine că fac astfel de verificări nu din lipsă de fermitate ci pentru că nu am  prea multă încredere în mândria mea de a crede că sunt ceea ce sunt. Și rezultatul este fără doar și poate o constatare că m-am îmbogățit.


1 octombrie

E prima zi de toamnă. Căldura anotimpului, nu a păcălit natura, ați văzut ce de nuanțe, ați simțit adierile blânde și aromate ale dimineții? Ați fost atenți? Ați fost tentați? .... Pe mine m-a amețit pur și simplu mirosul rufele uscate afară... și forfota pieții, a unei piețe de oameni săraci...

“Eu nu sunt ceea ce mi s-a întâmplat. Eu sunt ceea ce aleg să devin.” (Carl Jung)

Sunt un vas ce se umple zilnic. Atâtea stări, atâtea culori. Azi am ales să mă umplu cu un lichid mieriu, al bucuriei. De aceea, în ciuda zilei de toamnă, azi aleg să învăț să zâmbesc celor din jur. Azi, o astfel de înflorire, o fac pentru aspirația mea că cei apropiați să-și găsescă frumusețea proprie, înțelepciunea unică și încrederea în sine... Și dacă o vor face, ....., să simtă că e ca o întoarcere "acasă" în propria lor inimă: la iubirea fără frica și la echilibru.

Echilibru? Evident nu e ușor. În spatele dorințelor mele, îmi aliniez o grămadă de  probleme, de nemulțumiri, depresii și neajutorări. Dar m-am gândit îndelung să le numesc de acum doar ”probleme nerezolvate încă”. De aceea cel mai costisitor lucru acum, e să însămânțez în fiecare din ele gânduri bune. Dar de-adevăratelea bune! Și să aștept să înmugurească.

Iubire fără frică? Păi, m-au chinuit așteptările celorlați. Tare de tot. Și mai mereu sunt tulburată de acest lucru. Dar m-am gândit că atunci când mi-e frică și tremur că nu reușesc pentru că de fapt încerc să demonstrez ceva din acele așteptări ale celorlați, nu sunt conștientă cât de repede îl pot pierde pe Dumnezeu. Deoarece o astfel de gândire e hrana perfectă a ego-ului. În astfel de situații sunt între opiniile celorlați și Sursa mea și mă surprind că mă îndepărtez de Sursă. În frica mea  de a face totul perfect, totul îndeajuns de bine și de mult, uit de El. Doar când meditez adânc îmi revin și mă gândesc că cel mai firesc lucru e iubirea. Eu iubesc de dragul iubirii nu de dragul de a face impresie celor din jur că practic iubirea.  Și o fac fără zbatere în modul cel mai natural cu putință.