Astăzi este o zi ”de primit daruri” și de ”făcut daruri”. Gesturi, care dacă nu sunt doar simple ”obiceiuri” ci sunt gând curat, generează valoare. Cheltuiești ceva material care produce ”valoare” în/la alții. Cea mai bună investiție, după a mea părere!

Poate așa ar trebui să arate fiecare zi: cultivându-ne credința pentru bunăstarea și binele celorlalți și privind faptele noastre cu discernământ spiritual astfel încât generozitatea noastră să genereze mai multă generozitate.

Ah, ah, ah și dacă nu ne ascundem cu asprime visele, atunci secretul îl știe fiecare: începi tu primul ... nu te oprii așteptând să fi răsplătit ... și mai ales oferă mai mult decât te aștepți să primești... și să te ții neică .

Eu mi-am început ziua, gândind să vă ofer în dar cuvinte. De la un timp, cuvintele de pe la noi, mușcă și ofilesc. Cuvinte trebuie să fie ”blânde ca laptele”, cuvinte care eliberează:

                - Crești, numai dacă rămâi verde.

               Rămâi verde numai dacă îți înțelegi și accepți scopul vieții - acela că ai de găsit o comoară -  și comoara ta e îngropată dincolo de limitele tale actuale.

                Vei găsi comoara, numai dacă vei lua fiecare obstacol, un ”semn” din care ai de învățat. Om drag azi, primește întreagă, gratitudinea mea, pentru că mă simt atât de mănoasă cunoscându-te!

.

CCVIII

Să nu crezi că iubirea e numa vicleșuguri,
Dulci mreji de carne, undiți de zâmbet și privire.
În fructul tainic, încă nebănuit în muguri,
S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.
N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:
Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?
Dar dragostea în lume e-atât de pitică,
Încât ce nu-i încape în calapod o doare...
Stăm adumbriți de-o taină prielnică durerii,
Cumplită frumusețe de chinuri ne perindă.
Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,
Îți sunt o credincioasă și magică oglindă;

Te-arăt mereu dârz, tânar, frumos și înțelept,
Și de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.

Vasile Voiculescu "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară"

Efectul luminii de luminș

V-am povestit, de luminișul din pădurea de la Orhei, în care primeam lumină. Au trecut mai bine de 2 ani de atunci. Se întâmpla într-un luminiș, dimineața teribil de devreme, într-o ceață de pomi viguroși și încâlciți. Acolo se ghida câteva minute o rază, peste niște butuci înverziți de mușchi și încremeniți. Obișnuiam să pândesc minunea și să mă strecor acolo, imaginându-mi cum clipele acelea înfloresc pentru întreaga-mi zi.

E o vorbă, a nu știu cui, o vorba că fiecare lucru, materia în general are umbră și c-o recunoști după umbra sa.

Mă gândeam, în acele minute, unice zilnic, cum e mai bine? Să fi îmbrăcat în lumină? Așa cum eram eu, îmbrăcată de soare, zilnic? Ori să radiezi lumina? Și dacă radiezi lumină mai ai umbră ori nu? Dar sursa noastră este atât de mică, instabilă, licărindă! Dar astea toate definesc doar relația noastră individuală, cu Soarele Adevărului. Cât? Cum? De ce? ....

Vă puteți imagina luminișul acela? Cu o ființă mută, cu capul plecat sau ridicând încet fața, copilărește, primind din plin mângâierea blând topită a umbrelor de frunze ce ți se jucau pe obraz, fabricând o dantelă subțire și instabilă! Ascultam natura, care-i atât de vie acolo, melodia ei în permanență unică. Ce șoapte aparte! Îmi puteam imagina cum, cuvintele nerostite și gândurile, urcau încet, pe filigranul razelor de soare. Erau cuvintele mele coapte deja. Erau așa de ușor de rostit, așa de ușoare. Inima era plină de ele! Cuvintele deasupra mea, corolar; gândurile mi se desprindeau ca niște fulgi în adiere,  și-n foșnetul frunzelor se executa un dans parcă de note muzicale zburătoare, de o veselie, de o frumusețe îngerescă. Nu puteam să fac altceva decât să respir, adânc, și să primesc amprenta asta solară și să mă uit la cerul clar.

O stare în care simțeai deopotrivă ancenstralul imuabil și anticiparea devenirii.

Dar noi, între noi oamenii? V-am mai spus că uneori, simt nevoia fizică de a sta în umbra oamenilor, e un fel de a fi, un fel de contopire, fără să îi ating și în același timp să-mi creez un culcuș. Eu cred, că a îl pune pe celălalt - îndrăgindu-l îndeajuns - între mine și soare (ca stare de înțelegere și de conștiință), ai da o întâietate, e un fel de relație, care dacă și numai dacă ar avea reciprocitate, poate ar constitui, parte din relația noastră perfectă, inter-uman vorbind.

De la luminișul acela mi se trage, că de când m-am întors mă sperie că oamenii în loc să comunice, să se înțeleagă, să se accepte, îi domină pe ceilalți în acțiuni preferabil dirijate de ei. Nu contează cât de subtil.  Acționează în numele unei așa zise iubiri de ”aproape” sau stări de civilizație și civilizare. E preocupant ca să nu zic obositor, să faci în permanență diferența între camaraderia firească și farmecul pe care-l degajă unii. Au un  arsenal extrem de manipulator pentru a-i seduce pe ceilalți. Încercând să dovedească ce? Încă inapreciata și inestimabila valoare proprie! Să atragă atenția asupra ” intenționalității” actelor lor, spre mai bine? Dar ei arată doar o parte pală, a egocetrismului lor și-și caută reflectoare pentru a ne induce o percepție grandomană a sinelui.

După acele de neegalat  momente de luminiș, eu le spun  ”efectul luminii de luminiș” - ca stare perfectă - mi-e dat să ”văd” prea multă  rafinare a civilizației în aspectele ei supărătoare, cele mai rele prin complexitatea lor îmbârligată. Neguroasă. Spumă de val plin de alge, ce te prind să-ți pierzi geaba energia ... 

Cum să construiești relații trainice? În jurul meu oamenii se plâng de orice. Uităm esența? E o gelozie interumană care  ne orbește...Timorații văd intenții rele, amăgitoare, ademenitoare la oricine... De ce nu ne satisfacem nevoia noastră de simplu? De frumos. De bucurie.

( Predeal aug 2012)

Nu am cu cine să râd la prima ora ci doar târziu, după cazne după multa muncă, găsesc zâmbete timide. Ori strepezite. Viața noastră nu trebuie să înainteze ca o prizonieră ci doar cu încredere în Dumnezeu. Atât cât se poate.

În dimneața asta m-am trezit cu un soi de mâncărime... Oh, de-ai ști ce dor îmi e de tine, omule far!

cum și mai ales când îți porți bucuria?

Astăzi este o zi rotundă. Într-o zi rotundă, voi ce arborați? Unii își etalează dorința de reformă interioară, alții redescoperirea setei de a ”fi”, alții își șterg indiferența cu miros de răutate față de lucruri și fapte iar unii își poartă bucuria spre vizibil... Azi, unii gustă prea multă mâncare și prea puține răspunsuri... și astfel fiecărei zile îi mai adaugi o pagina în istoria vieții tale...

Și eu? Eu azi învăț să alcătuiesc urări. Urări pentru neasemuita luptă ce o simt în mine pentru a înteții focul inimii și pentru floarea clipei.

Și dacă în nucleul ființei mele, voi învăța că eu, nu sunt ”tu” ci doar ”cineva ca tine”, înseamnă că drumul e în mine și eu sunt în inima lucrurilor unde pot să văd concomitent unitatea și diferența cu aceași bucurie purificatoare cu care zăresc primăvara, prima floare de zarzăr...

Tribut zilei de azi

Avem mai multă nevoie să fim smeriți decât să fim fuduli. Oricât farmec intelectual am avea și inestimabile adâncuri ale inteligenței, oricât de simpatici, empatici, alopatici, apatici și mai ales carpatici am dori să fim, e nevoie mai mult ca oricând de tărie de caracter!!! ... și mai avem nevoie de o inimă sinceră, caldă și primitoare. Acum rețeta e completă.

Altă matematică - de Nichita Stănescu
Noi știm că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu știm cât face.
Știm că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.

Știm, noi știm că opt
împărțit la opt fac unu,
dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
Știm că unu plus unu fac doi,
dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulțită cu un iepure
face o roșcovana, desigur,
o varză împărțită la un steag
fac un porc, un cal fără un tramvai
face un înger, o conopidă plus un ou
face un astragal…

Numai tu și cu mine
înmulțiti și împărțiți
adunați și scăzuți
rămânem aceiași…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Barcagiu, unde mergem?

                                                                              când mă rog, mă rog cu cerul și cu pământul


Am auzit razele soarelui scotocind între visele mele și realitate.
Diminețile mele sunt aspre.
Neîmpăcate,
ca un act de reflecție....despre libertatea nedorită.

Caut cuvinte care eliberează.
Cuvinte care să aibă un Dumnezeu al lor
Și dreptul la timp.
... și irumperi năvalnice de iluminare.

***

Om drag,
Îți mulțumesc că te-ai ascuns,
Și nu te-ai divulgat cu totul....
Acum e o ”baba oarba” în sufletul meu,
o narațiunea a corpului meu ce intră într-o poveste a minții
și de fiecare dată mă trezesc în fața
oglinzii Cititorului de Oameni.

****.

Poate tu ai fi vrut să fiu cuvinte.
Poate eu aș fi vrut ...
Când colo, noi am rămas
O amprentă sfioasă muiată-n senin.

****

Sunt zile când tu nici nu mă mai vezi
Cu toate că stau nemișcată între cutele creierului tău
La o depărtare oarecare de incandescența din care trăiești
Mă subjugă ideea că sub cerul asta muiat în soare
Îți învăț umbrele.
Dacă ți-aș fi cunoscut sursa luminii
Așa cum o  percep acum,
De la început, te-aș fi ferit de mine.

****

Cu timpul,
O să scap de obsesia mea de înghesuială în viață
Și de atmosfera foarte încărcată
A pauzele tale, în mine.
Cu timpul, o să-mi continui călătoria:
 - ”Barcagiu? Unde mergem?”

****

Echilibristica dialogului

Uitarea,
din rușine se hrănește.

Dar când am o viață labirint, mă  îndemn să nu uit.
Nici drumul, nici ramificațiile.

Dar când tu ai o viață în camera reflectoarelor,
te strădui oare să rămâi o amprentă sfioasă pe lume?

Te disculpi:
- balans continuu....,
- presiunea greutăților lumii întregi...,
Iar eu socot că mă descurc
Înghițind lacomă justificări și neputințe.

Topitura fierbinte de carne de cuvinte ne desparte
Simt cum sunt străbătută de granițe.


- Cum vom mai pășii unul spre altul de acum înainte?
- Cumva... neapărat modificând sensibilitățile ...
Declanșăm  plutirea...