Îmi reamintesc zilnic

 
”Îmi reamintesc zilnic, de sute de ori, că viața mea interioară și exterioară, depinde de munca altor oameni vii sau morți, și că trebuie să mă străduiesc să dăruiesc, pe măsură ce am primit și încă mai primesc.” (Albert Einstein) 
 

drumul lui ”a fi noi”

... și totuși suntem atât de fragili... mai delicați ca un porțelan chinezesc.... suntem fragili și din cauză că suntem  un "tu" si un "eu". Doua "forme", deja întărite! ...

Imaginează-ți la o roată de olar, aceași turație în vârtejul lumii acesteia și  doua forme ce se modelează osmotic maleabil și complementar și care se numește "noi". Un flamenco  de materiale distincte, permanent distincte dar acceptând să își lase contururile  "înmuiate" de dragul unuia - celuilalt..."Noi" nu cere împlinirea triumfal  ci permanentă munca și curaj într-un dans de geneză al ființelor noastre.

Eu vorbesc de idealuri reci și nepermise muritorilor de rând ... pentru că o așa comunicare, nici nu am ști s-o simțim și gustăm  ... darămite să ajungem să-l înțelegem pe "a răbda" și pe "a  nădăjdui" ca voință,  cele două frontiere  diferite ale dragostei noastre de oameni ce ne străjuiesc cu fermitate și  nu fac decât să ne ajute să învățăm lecția dragostei totale ... căci  a răbda e lecția supraviețuirii în dragoste, ... a spera e lecția  continuității... Această lume a lui ”a fi noi", e geneză sau co-naștere... Și când sunt conștientă de drumul lung din față, devin mai umilă, mult mai umilă... 

lungul drum către acasă

Numai când stai o clipa pe loc, în jocul vieții, te poți uita așa, într-o doară "în față" și "în spate". Nu ca să măsori lungimile, obstacolele și să le compari ci doar așa ca să admiri priveliștea, să te bucuri de ea, să-ți imprimi amintiri... 

Spre deosebire de alții, multi alții, eu  "văd" că drumul din față mi-e mai lung, mult mai lung decât cel din spatele meu. Și-mi dau seama că  acest simt al eternității, e cel care  mi-a schimbat întreaga gândire despre cum îmi croiesc viața.  Cei al căror sentiment când ajungi pe la ”50”, e că mai au puțin până li se rupe "ața", trăiesc într-un vârtej al senzațiilor și trăirilor "încă nesatisfăcute" , încă negustate... Au fie lacomie, fie sarcasm și aceea atitudine în fața vieții că "strugurii sunt acrii". Se pregătesc mereu pentru "marele buum" ce va veni în care ei să fie împliniți. În care ei - doar ei - să fie "cel mai sus"... poate într-un fel "încă din lumea aceasta cel mai aproape de Dumnezeu”... și luptă ... se zbat pentru cariere de vis, averi de vis, și fericiri ”mai mari" și de se poate continue .... de fapt se zbat "să fure timp”.

De aceea eu mă constitui și mă consider o norocoasă. Atât de norocoasă, că mintea mea e deschisă și captează tinerește, că sentimentele mele se bulucesc abia născute. Atât de recunoscătoare, că îmi pot aplica o igienă morală și că nu mă simt jegoasă și rușinată. Adun mărgăritare din clipele mele de fericire. Sunt fascinată de aceste mici bucăți de Rai, putine poate... dar valoroase....

Mă uit în jur și descopăr ce dețin, pe cine ”dețin” acum,  ca pe o comoara. Toate persoanele, mie cunoscute, sunt dragoste și inspirație și putere pentru mine. Ei, sunt parteneri atât de dragi, ai drumului "din față". Sunt comoara dată mie. Sunt copleșită! cred că ăsta e cuvântul. Nu m-a învățat nimeni cum să mă comport față de o comoară! 

”- Când ai o comoară, ce faci? Spune?” 

Unii devin temniceri, alții o cheltuiesc prea repede, alții păzitori, alții sunt un simplu custode. O îngroapă, o expun, o risipesc sau nu se ating de ea. Ei cred că se pot bucura de ea, la modul ideal fără să participe. Într-un fel sau altul se zgârcesc sau se tem... Nu se tem că vor vătăma dragostea între oameni, ci pentru ei... să nu-și reînvie poveștile, și angoasele, și rănile lor. 

Mie cel mai tare mi-e frică să nu ajung "un inchizitor", ca mintea mea să nu inventeze dogme și legi, și reguli, și lacăte grele și teste. Mi-e frică să uit că dragostea e cea care trebuie să mă testeze pe mine și să încep s-o testez eu pe ea!
   
Câți din noi au puterea și curajul de a o întreține vie? De dragoste vorbesc. Câți și care dintre noi, au puterea de a se îngropa și de a se reinvesti în ceea ce se numește dragoste, ca apoi să crească ca dintr-o sămânță, odată și laolaltă cu ea? Câți investesc încredere, înainte ca ea să dea muguri? Câți nu se lasă ispitiți atunci când văd țepi să nu mai aștepte și trandafirul? 

De ce ne e teamă de o astfel de muncă? Căci ce drum lung și periculos și frumos totodată...

Câți uită să iubescă, așteptând să fie ei iubiți  mai întâi? Sau dăruind cu țârâita,... 

Dragostea adevărată e un râu continuu. Poate e cea mai mare lecție cu care vom trece Dincolo. Poate singura.... Presimți asta, nu?  De aceea eu sunt copleșită! De emoție nu de împovărare... Am sentimentul acela de ușurare și de imensă plăcere, că alături de mine voi, sunteți o mulțime de parteneri de drum.  Și, mărturisesc că e atât de frumos drumul pe care-l întrevăd... Lungul drum către Acasă...

În cumpănă, la fântâna cuvintelor nespuse

Închid ochii. Sunt pe ultima sută de metri întru începutul drumului. Gândesc la abaterile, lipsurile, necredințele mele,  care, toate mă arată cu degetul. 

”-Ar putea fi ele gata să fie șterse? mă-ntreb. 

Cu cât gândurile sunt mai încărcate, mi le cred  mai grele adaug năravuri interzise și aburi inacceptabili și cu atât mai mult simt greșelile cele cu voie ori de ne voie atât de cumplite și făr de ieșire.  

Mă concentrez să nu mai fac comparație între mine și ceilalți, nici între mine cel de azi și mine cel bun. Încerc să fac comparație doar între mine și sentimentele mele cerești. Așa, doar urc. Și sui, cu această balanță, ultima porțiune a unui drum sufletesc al Golgotei,  văzând apoteotic doar Exemplul Perfect care mă inspira.

Împletesc o cununa a iertării, plină de petale de trandafir și nu din cea ghimpoasă. Nu că m-ar strânge în alt fel dar pentru ca mireasma să fie ca o boare ce-mi poate însoți inima. Și inima mea din asta, să devină frumoasă. 

Apoi mă gândesc cum să renasc trecând printre teamă și tristețe. Tulburată, simt cum neliniștile astea mă provoacă. Se cojesc. Căci ele, mă brăzdează cu o arătură de clar obscur. Așa sunt la început, în negură deasă, mici zone învăluite-n lumină. Până la urmă se limpezesc toate. Ca o formă a cunoașterii, care plină de durere cuprinde și demolarea și zidirea ca pași definitorii. 

Apoi îmi urmez trezirea,  pentru a nu fi orbită de iluminarea ce mă așteaptă.

către ”tu” despre ”noi” - numai la urechea sufletului

Cică un studiu făcut americănește, arată că dacă șoptești cuvintele cuiva  în urechea dreaptă, vei fi mai adânc înțeles, mai cu nuanțe. Cica, merge mai bine circuitul și iacă, de la urechea dreptă, vorbele,  plecă direct la emisfera stângă a creierului, care e cea care face pe "deștepta"... 


Un alt studiu arată că dacă zâmbești atât timp cât vorbești la telefon, acest lucru se transmite interlocutorului. Și cum la SMS-uri și e-mail-uri încă nu s-a făcut un studiu, eu consider că e  obligatoriu ca să "te simtă" și să te recunoscă să zâmbești și destinatarului de pe computer. Așa că eu mă comformez!!!

...  și o să încerc  măcar cu gândul să stau tuturor, tot timpul, mai lângă urechea dreapta a sufletului lor.

 M-am gândit bine, cred că se potrivește de minune pentru că ”tu” la dreapta mea mereu, înseamnă că și eu sunt la stânga ta, ... iară eu fiind stângace de fel și presupun cu creierii  inversați, îmi vei vorbi ”tu” la rândul tău, la urecha cea buna. Hmmm, ce de nuanțe, atunci!!!

Oi fi eu zurlie și-n multe privințe imperfectă (mult mai mult decât ești ”tu” gata să mă accepți), dar ceea ce îți spun în mesajele mele și în dialogul cel purtăm, înseamnă să o să mă dezvălui ”ție” cu mult mai multă sinceritate. Și e posibil ca prin asta să vezi, mai multă prețuire și mai multă dragoste. O să încerc să nu mai fiu argumentativă sau explicativă de fiecare dată, pentru că am deja multa încredere în tine și atunci încerc intuitiv și mai pe scurt să te las să mă percepi. Urechea asta dreptă trebuie să facă anumite legături, nu? 

Că, inevitabil, uneori se nimerește ca ”nuca-n perete”, am mai văzut ... și astfel de situați  ne dor și ne irită și ne necăjesc. Și atunci eu, nu mă simt  că am făcut o greșeală pentru că inima mea nu are să-și reproșeze nimic; dar atunci să-ți imaginezi că doar poate par ca un taur, prizonier, într-o vitrină de porțelanuri. Și mi-e teamă să mă mișc.  Doar mă foiesc neliniștită, neștiind ce vrei...

Dar vezi, azi pe drum am stat și m-am gândit cum de se pot întâmpla astfel de lucruri, cum se pot evita și nu am găsit  o strategie valabila. Zău! Dar ceea ce  mi s-a părut de netăgăduit ca învățătură  pentru viața mea, în ziua de azi, e o clocoteală în plus, între noi... Și sigur e de bine!!!  Șoaptă cu încredere și zâmbet: pentru un balsam al sufletului și din asta să înflorească multicolor sentimente, și iertarea, și binecuvântarea, și șăgalnicul, și îndurarea, și zburdălnicia și excepționalul relațiior și voința spre bine...

Și încă odată pentru urechea dreaptă a sufletului tău: 
 ”- De când te cunosc, cu atât de multă prețuire te port în suflet!” 

Ghergheful

 ... e atâta fragilitate în viață și în noi, atâte cotituri de drum, atâtea răscruci, atâția clevetitori...

 Nu vreau să fiu doar fabricant de emoții și ca alții să se hrănescă din asta... Hiene la pândă... sau receptori pasivi...

 Dacă sunt sinceră cu mine, îmi dau seama cât de multe frustrări, fisuri, farduri, fumuri, fose, fițe adun în timpul acestui drum și cât de ușor îmi poluez inerent viața și relațiile interumane.

 ... de fapt, ca să merg mai departe (în vrerea mea) paradoxal, trebuie să merg ... mai aproape! Ca să merg mai aproape înseamnă să țes între mine și ceilalți o dantelă atât de gingașa și fragilă și în același timp atât de fidelă contururilor oamenilor. 

 Mi-ar place, să-ți placă acest lucru despre mine și să mă găsești mai degrabă stând la un astfel de gherghef ...

Dorul - Lucian Blaga

Setos îți beau mirasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Și totuși tu-mi șoptești: "Mi-așa de dor de tine!"
Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi
pribeag pe-un alt pământ. Femeie,
ce mare porți în inimă și cine ești?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
și clipele să-mi pară niște muguri plini,
din care înfloresc aievea - veșnicii.