ușurința cu care atingem uluitorul

Mă gândeam la ușurința cu care atingem uluitorul. 

La senzația misterioasă pe care o cunosc mai ales dimineața. Aceea, de spectaculoasă Trezire, la momentul deșteptării... 

E atât de specială dar și atât de ușor pieritoare că trebuie să stai s-o pândești. Și dacă n-o captezi imediat, dispare ca un abur într-o zi geroasă. Sunt doar clipe în care-ți activezi emotivitatea și sensibilitatea până când îți dai seama că ești. Când te ridici, și-ți asumi ideea că exiști și o faci de la nivelul cel mai de jos, acela de acumulare de adrenalină a fricii  - ca ceea de la începutul lumii. 

Apoi, observi că-i prea strâmt în tine și că locul de unde ”simți” e încă lipsit de lumină și irespirabil. 
După aceea, ești țintuit în loc pe undeva prin interior știind că  te vei întâlni cu scrâșnetul nemilos al naturii tale inferioare, că vei fi devorat de îndoielile tale, de  fierberea într-un iad interior de oglinzile tale false dar că drumul te duce către ispășire și către risipirea tuturor greutăților până la sublimul de a respira cu alte suflete, alături. 

Din neguri matinale, se naște dorință de a simți adierea esenței miresmelor divine din fiecare, o nouă lume, o nouă lumină dintr-o străveche frumusețe spre ceva în care nici timpul și nici privirea nu ne mai aparțin, ca dorință a pământescului .... 

Ce mângâiere!!!
Ce ușurare!!!


.

văzute cu inima

Ar trebui să fim printre cei mai simpli creatori de stări sufletești, de imagini din cuvinte. Poate ar trebui să redescoperim povești și mai ales să vedem în ceilalți, nu fațetele necunoscute ori plictisitoare ci profile seducătoare sub mantia fermecătoare a magiei toleranței.

Ar trebui să rămânem perplexi, gândindu-ne la ce sunt eu laolaltă cu ceea ce sunteți voi și de ce ni s-a dat prilejul întâlnirii noastre. Și să anticipăm bucuria care transpare mult deasupra tuturor  fațetelor necunoscute ale oamenilor și ale lucrurilor deja plictisitoare.

Toate acestea, pentru că eu mă simt demnă de așteptări mari din partea voastră. Am așteptări mari pentru fiecare dintre voi iar ceea ce o să fac e că n-o să rămân la parterul așteptărilor voastre dar nici n-o să mă îmbăt cu vre-o poveste lacrimogenă sau euforică despre voi ori despre adâncurile voastre.

E de ajuns ca partea  frumoasă din mine să  cunoască și să se îmbogățească,  distingând partea frumoasă din voi.

Domol, de toamnă

sufletelor frumoase
existente deja
eu le arăt doar
harta mea obscură
unde
mă expun total 
cu puterile mele 
și  cu vulnerabilitățile mele
cu armonia mișcărilor și a culorilor mele
și cum 
și mai ales cât și până unde 
îmi simt eu emoțiile
ce mă fac și senină și calmă și vibrând
...nu accesez
curtea disperaților
cu toate că sunt fascinată
de prea multa suferință 
și de marea împietrită a urii
n-o accesez
și nu mi-o asum pentru că 
îmi face carnea grea
și nu roz ci de gheață gheață ...

Domol arunc mantia iertării
pe toate distanțele întunecate dintre noi

ieșind 
din prelungile umbre agitate 
ale destinului

picătura rece pe ceafă

Azi, am simțit o picătură rece pe ceafă
(... sau cum văd eu lungul drum de la ”a fii” la ”a face”)

Aparent, sperăm mereu ca generațiile viitoare să schimbe ceva... de aceea suntem plini de povești și mai ales de condamnări ... Și ce se întâmplă cu asta? Afli cât ești de mic ca simplu spectator... Atât! De pare că avem de-a face nu cu capete ce gândesc ci cu o pădure de arătătoare demascatoare ...

Mie, dorința de schimbare îmi vine atunci când încerc să-mi promovez un vis, nu să-l protejez... și ... da, cel mai greu e apoi drumul lung până la:

”Și dacă știi să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă” (?)

Și asta, pentru a-mi confirma și limpezii certitudinea de om că sunt pe unul din drumurile care mie îmi plac - nu mai drepte, nu mai ușoare - ci dintre cele în care pot vedea mai departe: și înainte și în sus ...

De asta avem nevoie, de multe vise! De vise realizate! Să nu ne mai sărăcim! O simt ca respect. O simt ca datorie.

.

Rotit de vânt

Dimineața, 
mă inundă 
cu atâtea lucruri teribile 
și mă descopăr
de cele mai multe ori 
lăcrimând pe lacătu'inimii.
Pân'ce se de desface. 

De mai multe ori decât aș bănui io, 
se desface...

Și doar atât îmi trebuie
la adăpostul de-o clipă,
să te văd cum te odihnești printre gândurile-mi 
ca într-un hamac ...
Pe-acolo la hotarul pe unde eu tocmai m-am terminat de știut;
pentru ca în mine
rotite de vânt,
și de-o incredibilă blândețe 
și de-o inimaginabilă mirare,
să-nceapă profunzimile fiecărui altcuiva,
ca de exemplu tu,

în mine...

Răbufnire

 

Suflet înfuriat

de foame de sensuri

de prisos de măsuri de domesticire

de spontaneitate închisă-n colivii,

e înecat,

cum crezi altfel decât în plânsul meu,

neplâns încă

ce se înfoaie în inimă,

sapă tuneluri

și inimaginabil,

erupe

-n șiraguri de gânduri

ce rezonează cu viorile lumii. 

 

. 

A re-începe

E prăpăd,
se minunează sufletul ăsta al meu,
dacă te apucă pofta de taclale,
cu gânduri, de dat mintea la tocilă
de gânduri cu gară. La prieteni.

Am o foame de sensuri,
ce altceva?
intruziune, în toate alte gândurile
gânduri, cu mare și port și corăbii...
Furtuni fără cortină. Înecând cheful altora.

Dacă te apasă,
Și te apasă mai toatele
e pentru că ai cumpărat
gânduri cu proprietar
magmă nouă,
sau gânduri vechi, cu proprietar,
adânci. Înfundat.

Și când te termini
trăind ele,
cum altfel?
încăpător în profunzime,
mai iute ca lumina,
creând ele, fugitiv
crâmpeie de cer:
reiei,
reiei,
reiei,
până la desăvârșire. Pe îndelete.

.