lumina care nu moare

- Presimți?
  
- Eh, și ce dacă!

- Presimți miracolul?

... e ca atunci când presimți făptura din fiecare om 
ca o operație pe suflet deschis
din care scoți manechinul,
și efemerul,
și lanțurile liană,
pe gânduri...

 ... și mari descoperiri
te fac să tresari
iar tu îți cauți înnebunit
uitata busolă, pentru lumina din tine ...




.

Acuarelă de toamnă târzie

Sunt copil de noiembrie,
Un crâmpei din stăruitoarea lumină târzie
ce străpunge-adânc lumea,
într-o fantomatică splendoare.


Aud trâmbița toamnei coapte,
cu toată povara ei de recoltă,
cu toată lupta ei
ce spumegă,
cu lanțurile ei ce cad, 
pline de rouă rece și sclipitoare
cu manechinele vechi
dezbrăcate de mine,

cu basmele mincinoase,
despre vise siropoase 
ori coșmaruri de închis la închisoare.


Aleg iarna ce vine din mine
decât să-mi văd viața,
ca și cum aș privi într-o oglindă retrovizoare;
o dependență de trecut 
și de ne-justificare.


Indiferent de tot și de toate
aleg iarna,
înaintele,
cu priveliștile ei  
atât de largi și încăpătoare
căci am încă-n mine,
busola care împrăștie culoare.

fără fard

dau jos machiajul 
și chiar devin 
un om obișnuit.

răsplata?

mințile lor,
toate,
nu-mi mai pleacă din cerdac
nici în ruptul capului:
un labirint sonor,
ce mă sfâșie, 
idei pustii,
praguri putrede:
- îmi rezolvă ei, toate problemele, mi-au spus!

toate problemele.

complet.

tresar
la cârpeala de pledoarii,
de soluții,
ca să trăiesc ca ei,
ca să stau în prezența lor,
ca să mă salveze ei,
și să mă ajute
să trăiesc după regulile lor,

iubind,
după regulile lor ...

vârtej,
absorbții,
bâzâit,
trufaș și acid. 

tentacule.

mă-nec în cheful altora...
pân'ce'i alung 
cu degete de ploaie 
răcoros,
și las 
greu,
peste toate
cortina.

îmi reiau rolul...

ascunse, pe undeva cântă viorile lumii...

 

- Ce vrei? Nu vrei manipulare dar ai tendința firească să fi mai convingător, chiar agresiv argumentativ? - Ce știi? Știi ce înseamnă agoniseala și că mlaștina stătută e imediat după colț dar ți se pare greu efortul de a ieși din tine, altora? - Ce poți? Poți experimenta beția puterii dar nu-ncerci arsura dorului până la os, cea care-ți dă puterea ce mișcă toate lucrurile?

răstignită,
singurătatea cântă ca un greier.

în catifeaua umbrei,

se-nfiripă fâșii de lumină.

sunt trează,

brazde înguste de întuneric

mor,

și-i dau inimii, 

poarta 
spre dimineață;

un surâs tânăr,

răsare.

ușurința cu care atingem uluitorul

Mă gândeam la ușurința cu care atingem uluitorul. 

La senzația misterioasă pe care o cunosc mai ales dimineața. Aceea, de spectaculoasă Trezire, la momentul deșteptării... 

E atât de specială dar și atât de ușor pieritoare că trebuie să stai s-o pândești. Și dacă n-o captezi imediat, dispare ca un abur într-o zi geroasă. Sunt doar clipe în care-ți activezi emotivitatea și sensibilitatea până când îți dai seama că ești. Când te ridici, și-ți asumi ideea că exiști și o faci de la nivelul cel mai de jos, acela de acumulare de adrenalină a fricii  - ca ceea de la începutul lumii. 

Apoi, observi că-i prea strâmt în tine și că locul de unde ”simți” e încă lipsit de lumină și irespirabil. 
După aceea, ești țintuit în loc pe undeva prin interior știind că  te vei întâlni cu scrâșnetul nemilos al naturii tale inferioare, că vei fi devorat de îndoielile tale, de  fierberea într-un iad interior de oglinzile tale false dar că drumul te duce către ispășire și către risipirea tuturor greutăților până la sublimul de a respira cu alte suflete, alături. 

Din neguri matinale, se naște dorință de a simți adierea esenței miresmelor divine din fiecare, o nouă lume, o nouă lumină dintr-o străveche frumusețe spre ceva în care nici timpul și nici privirea nu ne mai aparțin, ca dorință a pământescului .... 

Ce mângâiere!!!
Ce ușurare!!!


.

văzute cu inima

Ar trebui să fim printre cei mai simpli creatori de stări sufletești, de imagini din cuvinte. Poate ar trebui să redescoperim povești și mai ales să vedem în ceilalți, nu fațetele necunoscute ori plictisitoare ci profile seducătoare sub mantia fermecătoare a magiei toleranței.

Ar trebui să rămânem perplexi, gândindu-ne la ce sunt eu laolaltă cu ceea ce sunteți voi și de ce ni s-a dat prilejul întâlnirii noastre. Și să anticipăm bucuria care transpare mult deasupra tuturor  fațetelor necunoscute ale oamenilor și ale lucrurilor deja plictisitoare.

Toate acestea, pentru că eu mă simt demnă de așteptări mari din partea voastră. Am așteptări mari pentru fiecare dintre voi iar ceea ce o să fac e că n-o să rămân la parterul așteptărilor voastre dar nici n-o să mă îmbăt cu vre-o poveste lacrimogenă sau euforică despre voi ori despre adâncurile voastre.

E de ajuns ca partea  frumoasă din mine să  cunoască și să se îmbogățească,  distingând partea frumoasă din voi.

Domol, de toamnă

sufletelor frumoase
existente deja
eu le arăt doar
harta mea obscură
unde
mă expun total 
cu puterile mele 
și  cu vulnerabilitățile mele
cu armonia mișcărilor și a culorilor mele
și cum 
și mai ales cât și până unde 
îmi simt eu emoțiile
ce mă fac și senină și calmă și vibrând
...nu accesez
curtea disperaților
cu toate că sunt fascinată
de prea multa suferință 
și de marea împietrită a urii
n-o accesez
și nu mi-o asum pentru că 
îmi face carnea grea
și nu roz ci de gheață gheață ...

Domol arunc mantia iertării
pe toate distanțele întunecate dintre noi

ieșind 
din prelungile umbre agitate 
ale destinului