Nu stiu altii cum sunt, dar unii gasesc toamna un prilej excelent pentru
introspectie, relaxare, reverie si creativitate. Sigur, aceste trairi
complexe nu sunt conditionate de un anume anotimp sau de o anume
prognoza meteo. Mai degraba, ele au legatura cu o achizitie foarte
sofisticata in dezvoltarea personalitatii si ale carei radacini se
gasesc in chiar primele luni de viata. Este vorba despre capacitatea de a
fi singur.
Asupra capacitatatii de a fi singur va propun sa
reflectam astazi. Sa incepem cu mentiunea ca aceasta competenta, adesea
considerata un inconvenient si asemuita cu ceva dezadaptativ, este
consecinta directa a maturizarii emotionale. O spune celebrul pediatru
si psihanalist D.W. Winnicott intr-un articol din 1958 intitulat chiar
asa,
Capacitatea de a fi singur. Gasesc ca este important sa ne
gandim la solitudine intr-o lume sufocata de tot felul de stimuli,
intr-o lume in care fetisizarea conectarii si a conexiunilor a luat
amploarea unui vertij hipermaniacal. Traim intr-un paradox. Acela in
care comunicarea cu un celalalt a devenit posibil de realizat aproape
instantaneu in orice colt al lumii dar, in acelasi timp, exista o
saracire tot mai profunda a relationarii autentice. Incapacitatea de a
fi impreuna cu cineva intr-un mod real, bogat si autentic poate ca
reflecta, intr-o masura, incapacitatea de a fi singur. Si aici ne
referim nu la sentimentul de singuratate, acel sentiment de izolare si
pustiire sufleteasca, ci la faptul de a te afla singur intr-o stare care
sa te pregateasca pentru reverie si pentru creativitate. Constatam ca
multi sunt singuri, fara sa fie cu adevarat singuri. E de-ajuns sa facem
o calatorie cu metroul sau cu autobuzul pentru a remarca aceasta
realitate. Avem nevoie de gadgeturi, de a rula incontinuu degetul pe un
ecran pentru a ne dopa cu informatie, un comportament care ne duce cu
gandul la jocul compulsiv si excitat al unui copil aflat intr-o stare
patologica de agitatie maniacala. Asa cum pentru un astfel de copil
jocul nu inseamna bucurie pentru ca el nu este capabil de simbolizare,
la fel, a utiliza in permanenta masinarii care ne impiedica sa ramanem
singuri cu noi insine reprezinta o incapacitate de a trai cu ceea ce
vine din noi si care este perceput ca fiind prea amenintator.
Winnicott a teoretizat capacitatea de a fi singur plecand de la o
experienta fundamentala, aceea de a fi singur, ca bebelus, in prezenta
mamei. Iata alt paradox. Pentru ca aceasta capacitate sa se constituie
este necesar ca ea sa se construiasca in prezenta unui celalalt. Pentru
Winnicott, acest celalalt reprezinta disponibilitatea fizica si psihica a
mamei de a fi sensibila si de a raspunde nevoilor bebelusului ei
intr-un mod continator si repetat. Aceasta ingrijire materna ii ofera
bebelusului prilejul sa construiasca ideea unui mediu bun, protector si
securizant pentru el. Pentru ca aceasta achizitie sa fie insusita cu
succes, este necesar ca mama sa fie indeajuns de buna sa se adapteze, sa
se acordeze nevoilor bebelusului prin indentificarea cu acesta.
Winnicott explica,
Sa fii singur in prezenta cuiva poate avea loc intr-un stadiu foarte
timpuriu, moment in care imaturitatea Eului este in mod natural
contrabalansata de o sustinere a Eului din partea mamei. In timp,
individul o introiecteaza pe mama care sustine Eul si, in acest fel,
devine capabil sa fie singur fara sa se lege frecvent de mama sau de
simboluri materne. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)
Foarte interesant, capacitatea de a fi singur are legatura directa cu
capacitatea de a descoperi viata personala cu dorintele, nevoile si
aspiratiile ei. Alternativa patologica, subliniaza Winnicott, este o
viata falsa construita pe reactiile la stimulii exteriori. A descoperi
cine esti ca persoana si a trai in conformitate cu ceea ce esti reflecta
ideea de a fi viu si de continuitate a existentei.
Numai cand este singur bebelusul poate sa faca ceva echivalent cu ceea
ce numim la adult a se relaxa. Bebelusul poate sa devina neintegrat,
impleticit, intr-o stare lipsita de orientare, sa poata pentru un timp
sa existe fara a fi nici reactiv la ingerintele mediului extern si nici o
persoana activa, avand o directie sau miscare pentru interesul sau.
(Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)
Am punctat cateva repere in geneza capacitatii de a fi singur si am
vazut rolul important al acestei achizitii in dezvoltarea autentica si
satisfacatoare a vietii personale. Acum sa reflectam o clipa asupra
legaturii dintre capacitatea de a fi singur si capacitatea de a fi
impreuna cu cineva. Asa cum remarcam mai sus, pentru ca bebelusul sa fie
capabil sa-si insuseasca aceasta achizitie, este nevoie ca mama, aflata
in prezenta lui, sa fie disponibila nevoilor lui. Lucru deloc usor de
realizat, mai ales ca si o mama, ca orice fiinta umana de altfel, poate
sa fie ingrijorata, agitata, obosita fizic si/sau psihic. Chiar si asa,
ne invata Winnicott, mama trebuie sa fie suficient de buna, nu trebuie
sa fie ideala. Iar o mama indeajuns de buna stie sa diferentieze starile
ei de cele ale bebelusului, sa-si permita sa aiba anumite stari si
experiente emotionale si, in acelasi timp, sa ramana disponibila pentru
bebelus.
Capacitatea de a fi singur presupune ca te simti in siguranta cu tot
ceea ce vine din interiorul tau, cu ura, furia sau anxietatile
paranoide. Sa dobandesti capacitatea de a face fata acestor amenintari
fara a le considera atat de intense incat sa zdruncine fundamental
relatia cu tine insuti sau cu ceilalti. Si, desigur, doar dupa ce acest
proces este realizat si integrat, te poti relaxa cu adevarat si esti
pregatit sa primesti alaturi de tine pe un altul intr-un mod in care sa
va aduca implinire amandurora.
http://www.cafegradiva.ro/2016/10/capacitatea-de-fi-singur-winnicott.html
.
