Jurnal de clipe rătăcite - VIII -

- ”Ti-am spus eu!” a devenit un limbaj zilnic.

Puterea e un exil, exterior, al tău ca atunci când din insula propriului suflet nu se mai aud voci și tu pleci departe de tine ca să nu mai trăiești sentimentul că te suge vidul. Beția  ei ca și mustul în fierbere, tulbură.

De ce le-or  place unora, să se vadă sus, mai sus decât restul? Și ”restul” să cuprindă cât mai mulți. Uneori ”restul” sunt un firav număr, doar cei din jur alteori cei care se împuținează.  

Hmmm! 

Păi de sus tu le privești creierele și ei îți văd doar tălpile. De jos, îți zici că nu-ți  văd greșelile, și nici cum îți acoperi nevoile și mai ales singurătatea, frustrarea și dorința. Puterea e o bătălie a susului cu josul. 

Relația nu prea există pentru că ciudat ori ba ei sunt ocupați să-și sucească gâtul.

De sus, te ocupi să te faci temut. Să supui că de asta se numesc supuși. De sus, semeni  teroare. Pui garduri, stabilești reguli, limite. Delimitări. Creezi regat, condescendenței. Grădina sprâncenelor ridicate și a glasului disprețuitor. Vor dragii de ei, ce tristețe, să-și planteze opiniile ori vorbele lor, în alte inimi. Ori în alte creiere. Vor clonare. Ca și cum opiniile, chiar cele corecte sunt definitive! Vor să nu ai voie să altoiești pe ele! Dar treaba cu plantatul stă altfel. Dacă împrăștii semințele, așa în vânt, semănatul e superficial. Și e știut! Așa o metodă, e prea puțin germinativă. 

De sus, ne ascundem i-adevărat, imperfecțiunile, ne osificăm pretențiile de moralitate, de legitimitate, de confort. Devenim spectaculoși!


De sus, ce lecție grea de învățat,  nu mai obții privilegiul de a privi oamenii în ochi. Ori în inimi. Direct. 


Puterea tulbură! 
.