Întâmplări din orașul meu personal - II-

Am o mare putere personală. Mă lupt cu mine până mă înving și până mă alung din zona de confort. 

Mă lupt cu mine să-mi cunosc adevăratele limite, să mă văd așa cum sunt. Să mă văd cu adevărat. Una din ademenelile mele proprii, ale mele mie, este intoleranța la disconfort. 

În lumea lui azi, ”multul, ”oferta”, ”stresul” sunt unii din zmeii care au furat starea mea de bine. Iar eu trăiesc în Împărăția unde am fost dresați să ne fie frică de disconfort ca de ceva periculos, să ne fie scârbă de efort ca ceva care ne mânjește și ne transpiră și să ne temem de înaintare că e în necunoscut și doar ni s-a spus că acolo trăiește  Baubau. Și că e mai bine în turmă. Și de ce m-aș duce pe tărâmul celălalt, zău așa? 

Firul vieților noastre e un continuum. Și așa e și orice poveste! Și noi știm că așa ar trebui să fie doar credem că poveștile sunt despre alții. 

De ce nu ai vrea să vezi priveliști noi, oameni noi, obiceiuri noi? Păi sigur că îți dă întotdeauna o altă perspectivă! Dar după cum știm o să dăm și peste  Baba Cloanța, ce ne ademenește să nu cerem calul cel răpciugos ci ne oferă cei mai frumoși armăsari. Frumoși de-ți iau ochii. La ”ofertă” chiar o herghelie întreagă. 

Aparențele ne domină. Aparențele ne subjugă.

Să cureți grajduri și să cauți și să întreții jarul e murdar și urât mirositor și am avea prea multe responsabilități. Dar întrebarea mea rămâne: de ce ai lua o herghelie întreagă dacă tu știi că toții cai aceia sunt inutili pentru că nu au inimă? Pentru că în adâncul tău știi asta. Și mai ști că Baba Cloanța nu face acte de generozitate.  

Și am fost învățați, și am fost cocoloșiți  ca să ne fie silă de disconfort. Avem limitatoare peste tot:  necunoscutul e un mare, mare pericol!” Nu gândi singur! Lasă-te călăuzit. Îți oferim noi perspective. Călăuze, mesageri, conducători... Nu te abate. Nu ieși din rând. E starea cea mai banală de infantilizare la care suntem supuși. Rămâi prea mult timp pe loc, în mlaștina închipuirilor trândave și în dospeala plăsmuirilor deșarte. Rămâi și stagnezi.  Apatia ne auto mutilează și ne dosește nouă cotloanele comorilor sufletești.  Ne sărăcim voit. 

-Îmi veți spune că îmi place să fac pe Făt Frumosul. 
Ei da, așa e! Nu-mi place să fiu doar spectatorul  proprie mele vieți. Mărturisesc că nu-mi place de Baba Cloanța  și nici de zmei dar am înțeles că drumul până la tărâmul celălalt e necesar pentru calitatea vieții mele. Calitatea înaltă. Că impune și disconfort, asta e la pachet. 

Îmi veți spune că merg acolo pentru merele de aur. 
Încă nu le știu când le-ar fi coacerea exact. Personal, mie îmi plac poveștile, nu epilogul. Așa albită cum sunt, cred în ele! Cu tărie cred că în drumul meu o voi vedea și pe Sfânta Duminică și pe Împărăteasa Albinelor care mă vor ajuta în pădurile cele mai întunecate și că în cale mă voi întovărăși cu  camarazi de nădejde.

Am o mare putere personală. Am un foarte ambițios proiect! Voi pleca într-o mare aventură. Din nou. E pe undeva o turbincă numai a mea. Și ca azi, ca să-mi fac curaj, voi arunca întâi și-ntâi un buzdugan ca să se știe.  

Ah apropo, n-ați vrea să vă verificați nemulțumirile? Dar intoleranța la disconfort? Nu evoluezi dacă rămâi în zona ta de confort!