Am o mare putere personală. Mă lupt cu mine până mă înving și până mă alung din zona de confort.
Mă lupt cu mine să-mi cunosc adevăratele limite, să mă văd așa cum sunt. Să mă văd cu adevărat. Una din ademenelile mele proprii, ale mele mie, este intoleranța la disconfort.
În
lumea lui azi, ”mult-ul, ”oferta”, ”stresul” sunt unii din zmeii care au
furat starea mea de bine. Iar eu trăiesc în Împărăția unde am fost
dresați să ne fie frică de disconfort ca de ceva periculos, să ne fie scârbă de efort ca ceva care ne mânjește și ne transpiră și să ne temem de înaintare că e
în necunoscut și doar ni s-a spus că acolo trăiește Babaul. Și că e mai bine în turmă.
Și de ce m-aș duce pe tărâmul
celălalt, zău așa?
Firul vieților noastre e un continuum. Și așa e și orice poveste! Și noi știm că așa ar trebui să fie doar credem că poveștile sunt despre alții.
De ce nu ai vrea să vezi priveliști noi, oameni noi, obiceiuri noi? Păi sigur că îți dă întotdeauna o altă perspectivă! Dar după cum știm o să dăm și peste Baba
Cloanța, ce ne ademenește să nu cerem calul cel răpciugos ci ne oferă cei
mai frumoși armăsari. Frumoși de-ți iau ochii. La ”ofertă” chiar o
herghelie întreagă.
Aparențele ne domină. Aparențele ne subjugă.
Să cureți grajduri și să cauți și să întreții jarul e murdar și urât mirositor și am avea prea multe responsabilități. Dar întrebarea mea rămâne: de ce ai lua o herghelie întreagă dacă tu știi că
toții caii aceia sunt inutili pentru că nu au inimă? Pentru că în adâncul tău știi asta. Și mai ști că Baba Cloanța nu face acte de generozitate.
Și
am fost învățați, și am fost cocoloșiți ca să ne fie silă de
disconfort. Avem limitatoare peste tot: ”Necunoscutul e un mare, mare pericol!”, ”Nu
gândi singur!”, ”Lasă-te călăuzit!”, ”Îți oferim noi perspective!” ”Avem călăuze, mesageri, conducători!, ”Nu te abate!”, ”Nu ieși din rând!” E starea cea mai banală de infantilizare la care suntem
supuși. Rămâi prea mult timp pe loc, în mlaștina închipuirilor trândave și în dospeala plăsmuirilor deșarte. Începi să te numești stagnare. Apatia ne auto mutilează și ne dosește nouă ,
cotloanele comorilor sufletești. Ne sărăcim voit.
-Îmi veți
spune că îmi place să fac pe Făt Frumosul.
Ei da, așa e! Nu-mi place să
fiu doar spectatorul proprie mele vieți. Mărturisesc că nu-mi place de
Baba Cloanța și nici de zmei dar am înțeles că drumul până la tărâmul
celălalt e necesar pentru calitatea vieții mele. Printre Babe Cloanțe și printre zmei. Dacă vreau calitate înaltă. Că acest lucru impune și disconfort,
asta e la pachet.
Îmi veți spune că merg acolo pentru
merele de aur.
Încă nu le știu și nu știu nici când le-ar fi coacerea exact. Personal,
mie îmi plac poveștile, nu epilogul. Așa albită cum sunt, cred în ele! Cu
tărie cred că în drumul meu o voi vedea și pe Sfânta Duminică și pe
Împărăteasa Albinelor care mă vor ajuta în pădurile cele mai întunecate
și că în cale mă voi întovărăși cu camarazi de nădejde.
Am
o mare putere personală. Am un foarte ambițios proiect! Voi pleca
într-o mare aventură. Din nou. E pe undeva o turbincă numai a mea. Și ca
azi, ca să-mi fac curaj, voi arunca întâi și-ntâi un buzdugan ca să se
știe.
Ah apropo, n-ați vrea să vă verificați
nemulțumirile? Dar intoleranța la disconfort? Nu evoluezi dacă rămâi în
zona ta de confort!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu