Și dacă n-o să pot face față?

Nu mi-e frică că pot rămâne mică și neputincioasă, ci îmi e teamă că aș putea deveni mare și puternică Și de aici încolo o să mă torturez cu :

”- Și dacă n-o să pot face față?”

Și cu cât voi deveni mai arogantă cu atât mă tem că voi da greș și că nu voi fi la înălțimea așteptărilor impuse de viață. că ceilalți mă vor arăta cu degetul. În loc să înțeleg că la un moment dat, oricare ar fi acela, aș putea să fac o greșeală și să aleg o soluție care să nu funcționeze bine. Și că nu e deloc ușor să obțin ceva chiar și un eșec dar că ar fi bine să nu-mi mai critic soluția și că în momentul acela de ”foc intens”, eu pot să jur că am făcut tot ceea ce puteam eu face.

Evoluăm uneori ca urmare a celor mai grele experiențe și uneori nefericite. Mai mereu necunoscute. Și uneori nu evoluăm doar clacăm. Și ne dor experiențele și acceptăm automutilări și ne întâlnim zilnic cu frustrarea ori cu dezamăgirea ori cu epuizarea insuccesului. E ca și cum punctele mele slabe curg peste mine ca un șuvoi de la un robinet stricat.

E important să nu uit atunci că de fapt victimele nedreptățite sau neajutorate pot avea parte de un ajutor sporadic dar nu de respect. Respectul e al luptătorilor, al celor care stau în fața problemelor cu demnitate și hotărâre și determinare chiar dacă nu vor deveni învingători.

E important să nu uit atunci că nimeni nu mă poate salva de mine însămi, de alegerile și mai ales de non-alegerile mele. Și că cu acestea voi merge mai departe. 

 

PS Am zis non-alegeri nu non- acțiune. 

.

Construcții XXVIII - relația cu sufletele omenești

Sunt persoane care aș vrea să mă înțeleagă și pe care doresc să le înțeleg în profunzime, acei oameni cărora le pot spune mai multe prin tăcerile mele, prin prezența mea, prin privirile mele și în fața cărora nu trebuie să mă reinventez; în fața cărora nu contează ce mască port, pentru că vederea noastră reciprocă, trece dincolo de ele, spre sufletele care ne mustesc de dorința de a fi împreună ...

Și asta doar pentru că, văzându-i, așa dintr-o dată, poți fi fascinat de vitalitatea lor, de incredibila lor atitudine revelată într-un gest mărunt, de sensul lor plin de umor, de șarmul sau simplitatea lor. Sunt oameni care nu-și pot închide comorile sufletești, chiar dacă ar vrea. Chiar dacă ei cred c-o fac, uneori pentru a se proteja. E un paradox pe care tu, din afară i l-ai putea arata: nu te poți ghemui devenind arici când de fapt tu ești o acumulare, ale cărei zăgazuri stau să se rupă.

Ne-am scurtat înțelegerile despre relațiile omenești, despre simplele gesturi de apreciere sau de încurajare. Ne scuturăm înfrigurați și-nsingurați și ne pitim ca de ceva primejdios ca de ceva ce ne-ar deveni contagios, de simplă atitudine de prietenie. Avem prea multe legături bazate pe simpatie și nu pe empatie. Avem prea multă ”inter-conectare” și prea puțină căldură omenească ca adaos.

Zău că nu știu cum o faceți voi, dar eu așa îmi fac contabilitatea zilnică: În câți ochi omenești, mi-am odihnit zilnic zâmbetul sincer? Pe câți i-a îmbrățișat gândul meu fără ca așa ceva să le devină sufocant? Sau stânjenitor. Pentru câți mi s-a strâns sufletul? Ori a explorat. Și mai ales către cine, cu sfioșenie, am îngemănat o lacrimă?

Simple relații omenești, cum spuneam.

.

Construcții XXVII - Însoțire

Atâtea dezbateri, eu și prietenii mei despre încurajare, despre sprijin și însoțire. Despre reciprocitate. Despre ajutorul, acela fără motiv, cu  daruri lui venite din propria bogăție interioară.

Mă gândesc că toate interacțiunile din relațiile umane, nu au temei dacă nu ne oprim serios și nu ne intră în cap că încurajarea și însoțirea, nu se fac decât dacă tu, ce-l ce-o faci, nu ai atins măcar un nivel optim de acceptare al celuilalt. Și atât de des vedem manipulatori și persoane ale căror tendințe de control sunt pline de mare bunăvoință, dar ei    confundă de cele mai multe  ori ”simpatia față de ...” cu empatia.

Și oh, acceptarea,  nu înseamnă că încurajezi ci înseamnă că simți ce onoare ai, să fii în fața altui om și că prin asta, îi respecți alegerile și deciziile. Ale lui. Nu ale tale. Poate altele, poate contrare. Poate din cele care te intrigă sau te scandalizează.

Și acceptarea are o mare arie de acțiune. Ea stă între intoleranță, la un capăt și merge până la a nu interveni în locul cuiva.

Uneori însoțirea o numim acompaniere. Nu de la a ne ține companie unul altuia și atât. Nu ne ținem de urât unul altuia! Asta în nici un fel nu ne e mângâietor. Ar fi prea simplu. Și tare plictisitor. A sta la taclale pur și simplu, e o vorbă, ... ”are miros de vânturat varză murată...”

Acompanierea vine ca și cum melodia pe care ai putea s-o compui tu, este fundal la faptele celuilalt, îi așează în față, și-l pune și-n valoare. În așa fel, încât să devină inspirat și entuziast, el să capete noi idei, o mai mare putere și noi orizonturi alături de tine.

 Trebuie să fi diplomat? Ecologic în gândurile tale? Trebuie să ai o întreaga igienă morală și să treci de o grămadă de examene și examinări. Trebuie să-ți remodelezi gândirea? Ori acțiunile și comportamentele tale? Trebuie să-i respecți, să nu-i devalorizezi, să nu-i jicnești pe cei  pe care vrei să-i încurajezi? Mai trebuie să fi și un om integru? Chiar  vertical și de ce nu, congruent? Într-un cuvânt, trebuie să te storci, de fiecare dată când ai în fața ta un om? Poate. Poate că astea le capeți cu timpul.

La început ar trebuie să fi un simplu om bun și dornic. Apoi un bun început ar fi să rămâi modest, cinstit cu tine și generos. Generos azi, mai mult decât ieri...

Om drag, depinde de noi dacă fiind împreună, ne suntem povară sau exploratori, într-o frumoasă și fantastică călătorie .

.

.

Răscolitoarea frumusețe a cuvintelor

Dacă frumusețea cuvintelor mele ar fi atât de puternică
la fel ca tăcerea ce-o storc prin lacrimi,
poezia mea nu s-ar mai zvârcoli zadarnic
răzvrătită,
să iasă cu gesturi tardive
strivită de pe pereții inimii.

Și nici eu n-aș mai fi 
plâns încontinuu 
până mi se rup cerurile.



.

Doldora de sevă

Știu că există o poezie-n mine
care nu merită să fie atinsă
așa va rămâne,
pentru totdeauna
și nu contează cât voi lupta pentru asta.

Uneori ea plânge-n mine
ca o viță de vie, doldora de sevă,
primăvara
și curge și curge
nu se știe unde.

Semën Kirsanov

Ah, am multe de făcut!
Tocmai construiesc
un model de inimă
în întregime
nou!
Inima
pentru un viitor în care doar să simt
și să iubesc. O inimă
cu care să înțeleg oamenii
și care e în gradul de a-mi zice
cui îi pot strânge liber mâna
și cui nu.
Semën Kirsanov

Plasmă (X) - caut suflete rare

Caut suflete rare
rătăcite,
nu ca să le invit pe la mine
nu ca să le pun să se rotească după soare,
al meu soare.

Caut suflete rare,
ca un căutător de comori
și știu că lumea-i prea mare
și că uneori ele-s ciobite,
că uneori ele-s zob făcute,
că uneori își declină valoarea într-o mare de nihilism.

Dar dacă au o celulă bună, un gând bun, un pas bun,
ele,  doar ele, 
își refac propria individualitate
își redevin oamenii cei mai frumoși de pe lumea aceasta
de te uiți cu gura căscată,
că la ei asta nu pare o minune ci cel mai obișnuit gest,
pentru că cumva, stau la hotarele 
fragile dealtfel
ale matricei umane.

Caut suflete rare,
pentru înțelesurile adânci
a ceea ce înseamnă clipa, infernul, și frigul de dinaintea zorilor,
pentru că mă fac să plâng
de câtă frumusețe poate fi îndesată într-un om fără să se spargă și fără să se risipească.


.

.